CELOR NEGLIJENȚI CU FRUMUSEȚEA!

 

Hei, bărbați, fiți mai atenți!

Astăzi,

vă propun o partitură:

haideți să fim Leonardo,

am putea ușor

să redăm Gioconda

pentru că Ea

continuă să fie în veacul acesta,

în timp ce noi, păcat,

noi nu putem fi în veacul acela!


Share

08 martie 2017 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: | Lăsați un comentariu

LUNA MEA…

 

În preajma aniversării, ai nevoie de tabloul reconfortant al unei adieri de contemplativitate, în care să faci puțină risipă de cer, renunțând la orice gesticulație solemnă, purtătoare a riscului de a defini cu rest ceva important pentru tine.

…important pentru tine…

Poate fi ceva care în jurul satisfacțiilor zilnice naște un halou de neliniști în care doar cultura interogativității te mai poate salva din conturul metalumesc al accesoriilor „vitaliste” ale existenței…

Poate fi momentul în care înțelegi că nu e în regulă să observi doar din an în an că trăiești într-o lume cu cer, cu copaci, cu ape, cu amiezi și amurguri, cu ploi și stele, cu nopți și lună…

De ce nu ar fi și atunci când nu mai vrei să accepți existența de ghișeu, în care dai mereu răspunsuri și sfaturi sau ai complicități prin care îți dereglezi metabolismul mental până acolo încât, sub asaltul sterilelor satisfacții publice datorate unor aride dexterități arbitrare, uiți farmecul bucuriei, al bucuriei proprii, de teama de a nu fi luată drept o cacofonie profesională…

E important să accepți că imaginația nu e nici pe departe un viciu de concentrare, chiar dacă, lăsându-te confiscat de nuanțe, focalizezi mai greu punctul, în timp ce rămâi „singur și inactual”…

Singurătatea, nobila materie primă a reflexivității, care îți oferă savoarea decuplării de la mecanismul aglutinat al angrenajului în care vei fi fost aruncat… Cum e să te opui pustiului intelectual și sufletesc al butoanelor-fb și să încerci detenta bucuriei, desprinzându-te igienic pe verticală, absorbit de respirația subtilă a lumii?!

Deși mă recunosc câte puțin în toate cele de mai sus, despre mine încă nu am spus nimic, pentru că nu v-am vorbit despre lună…

Luna mea…


Share

25 august 2016 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond, Evenimente | Etichete: | 2 comentarii

TU…

Te caut demult, demult…

Fără sfială, m-am apropiat de tine, în timp ce viața, Dumnezeu, propriul meu sine îmi încercau neîngrădirea în a deveni mai conștient de resurse, mai atent la vulnerabilități.

Într-o zi, m-au atras zbuciumul tău, căutarea schimbărilor care te aruncau într-o febrilă frământare, de unde te arătai capricios, gata să dispui cu plăcere, fără milă, de tot: lucruri, oameni, idei, sentimente. Cine știe, poate din slăbiciune, ți-am admirat superba individualitate, am admirat cât de sigur  și îmbătat de superioritatea ta erai, cum neîndurător înțelegeai  să-ți supui toate, cu orice silinți ale tale și pagube ale altora.

Altădată, îmi apăreai ca un stâlp de lumină caldă, în jurul căruia viața înflorește; atunci, mă făceai să înțeleg că ceea ce ne rămâne e ceea ce dăm, ce lăsăm de la noi; altfel, oricât de mare, poți rămâne precum statuia de sare a soției lui Loth din rătăcita biblică Sodoma: uriașă, clară, însă rece și amară în mijlocul pustiului.

De multe ori, te vedeam solitar, dar niciodată singur. Atunci, păreai a fi un pelerin a cărui patrie e neantul, contemplându-ți propriile gânduri și emoții, în același spațiu mental cu propriul eu, cartografiindu-ți înțelepciunea, înconjurat de concepte abstracte, sperând cu îndârjire că nimeni nu vede haosul din tine.

Odată, te-am văzut făcând un semn de renunțare… Am înțeles că e  prea mult… M-am gândit că poate e timpul să mai renunțăm la  câte ceva, că a renunța poate să fie astăzi o inovație, bucuria de a face loc bucuriei, acea bucurie în care să nu intrăm în curmeziș, înghesuiți de …proceduri, ci, măcar, câte doi o dată…

În toate aceste rânduri, m-ai făcut să înțeleg că paza strașnică a valorilor este veghea care nu trebuie să înceteze, sub spectrul grav al erorii, pentru că orice greșeală săvârșită se reflectă și asupra strălucirilor noastre.

Drept pentru care, îţi mărturisesc aniversar că, fără pretenții, dar și fără scădere, mă voi ține aproape de tine,

Omule,

TU!

 


Share

06 august 2015 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond, Evenimente | Etichete: | 3 comentarii

CA UN ECOU, TĂCEREA!

…pentru explorarea tăcerii:

De ceva vreme, am ales tăcerea că formă de exprimare. Poate părea pretențios, luxos, sau absurd. Totuși, nu-i așa că vi s-a întâmplat să regretați că nu ați tăcut într-o împrejurare sau alta? Regretăm deseori vorbele, orațiile; rareori, însă, tăcerile; de altfel, momentele de tăcere fac, adesea, discursurile mai elocvente, convorbirile mai încântătoare, comunicarea mai tainică…

Tăcerea din noaptea ce a trecut a fost una specială pentru că urma ziua de astăzi, o zi cu totul specială pentru mine; atât de specială, pentru că, mai mult decât jubiliar, pot să încerc o definiție – și aceasta specială  (mi se întâmplă lucruri speciale!) – a destinului meu ca fiind nu ceea ce irevocabil și fatal urmează, ci întrevăzutul din ceea ce s-a petrecut deja cu viața mea; așadar, îmi „descifrez” destinul de la sfârșit spre început, nu-l caut spre ceea ce urmează. Destinul meu, precum al fiecăruia dintre voi, poartă și el un mesaj: nu prea reușesc să-l decodific și rămân propria mea hieroglifă tăcută…

În noaptea ce a trecut, tăcerea a fost și mai profundă decât până acum pentru mine; din adâncimile ei, au încercat să răzbată nedeslușite ecouri, împrăștiate în cercul închis și misterios al întunericului din jur. În zadar, o parte din tăcerile nocturne au încercat să se strecoare prin irizările răsăritului: pierdute în baia de lumină, nu le-am recuperat. Vag, îmi amintesc o secvență de tăcere sub forma unei schițe de discurs pentru ziua mea: nu-l voi rosti, evident, niciodată. Zadarnic rămâne, așa cum zadarnic se învârte singur minutarul ceasului din foișor, pentru că limba orară e împotmolită undeva, în partea de jos a cadranului: poate un început de zi, poate sfârșit…

Atâtea forme ale tăcerii am încercat până acum… Nu doar tăcerea buzelor, dar și tăcerea ochilor, tăcerea mâinilor…, tăcerea tristeții, tăcerea luminii, tăcerea frumuseții… Prin fiecare, astăzi revărs câte o melodie asupra celor dragi, cu năzuința că muzica este singura care poate explora tăcerea umană.

Am tăcut de ceva vreme pentru a mă întări în ascultare, echilibru, chibzuință, sensibilitate, curiozitate, dialog, expresivitate, supunere…

E vie, totuși, tăcerea mea… O voi căuta și astăzi în parabola semnelor din jurul meu: bucata de cer, zborul unei păsări, profilul coroanei unui copac…

E vie și specială tăcerea mea!…


Share

06 august 2014 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: | 29 comentarii

CA ȘI CUM… – NEILUZORIU!

Dinspre Divinitate și pe seama oamenilor ne referim la șiruri de calități; oricare ar fi acestea, izvorul lor este în compunătoarele pure cu care omul este învăluit, ca mai apoi să îl cuprindă; în preajma omului bun ne simțim bine pentru că toate calitățile lui intră în armonie cu vibrația așteptărilor curate ale noastre.

Zilele acestea, să ne vedem unii pe alții ca și cum…

Să ne privim ca și când toți am fi buni, poate așa, bunăvoința va deveni o rugăciune care  ne va înrâuri pe toți…

Să fim din ce în ce mai atenți la oamenii cu calități și fără pretenții, poate așa, vom avea din ce în ce mai puțin timp pentru cei lipsiți de calități și plini de pretenții…

Să spunem adevărul ca și când am vrea să îi apărăm tocmai pe cei care îl știu, poate așa, îi convingem și pe cei ce îl ocolesc…

Să ne gândim la aceia care ne conduc ca și cum și ei s-ar gândi la noi, poate așa, chiar se va petrece lucrul acesta…

Să ne purtăm ca și când am vrea anume să nu ne plictisim unii pe alții, poate așa, vom micșora decalajul ce ne separă de alte ființe…

Să socotim vorba de duh ca și când ar face parte din arta de a ne înțelege, poate chiar așa, vom duce lucrurile la bun sfârșit…

Să nu urmărim fericirea ca și când am alerga după un fluture ce e întotdeauna la un pas de a fi prins, poate așa, stând liniștiți, se va așeza pe noi…

…poate așa, vom fi mai buni, mai înțelepți, mai sănătoși, mai statornici…
…………………………………………………………………………
Poate așa, vom înțelege încă odată că Învierea s-a petrecut spre a schimba sensul vieții pentru fiecare dintre noi și pentru omenire;  nouă, viața  nu ne mai e doar o rază de lumină între două veșnicii de întuneric; umanității – Învierea redându-i valoarea Luminii Înseși…

Hristos a Înviat!


Share

19 aprilie 2014 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: , , , , | 3 comentarii

„ÎNVĂȚARE” VERSUS „INFORMAȚIE”

…pentru echilibru,

Încerc să abordez o altă sursă a erorilor de atitudine față de școală, generată de contextul „agresiv” al epocii digitale: confuzia între „învățare” și „informație”, căreia îi cad victime de-a valma copii, tineri, părinți, varii observatori și comentatori. Suntem aceia care trebuie să sesizăm aceste nuanțe pentru a orienta bine și la timp atenția beneficiarilor și pentru a pune la dispoziția celor ce ne judecă grila corectă de apreciere. Să ne gândim la ritmul accelerat de producere și difuzare a informațiilor, corelat cu ușurința accesării acestora. La ce bun, se spune, să memoreze elevul informații, când acestea sunt la un clic distanță? La ce-i mai foloseșe elevului, tânărului învățarea calculului, când calculatoare sofisticate de câteva grame se găsesc pe toate drumurile? De ce ar mai trebui, chiar, să învețe scrisul de mână, când pe tastatură scrisul e mai rapid, perfect din punct de vedere tehnic, maleabil? Și tot așa…

 Fără a insista asupra filiației acestor „întrebăciuni” de ancorare în superficialitate, vom face deosebirea între informații și cunoștințe. Dincolo de distincțiile operate de diverși teoreticieni, ne este util să operăm cu accepțiunea că informațiile preluate rămân în această ipostază, inerte, în timp ce informațiile dobândite prin cunoaștere, prin învățare, fac saltul la ipostaza de cunoștințe, ancorate și în alte „produse” ale învățării în domeniul gândirii, imaginației, voinței. Informațiile fără experiență, fără acțiune au doar o valoare inscripționată; nu e mai puțin adevărat că, în viață, avem și numeroase experiențe fără a produce cunoștințe: acestea rămân întâmplări; în școală, experiențele instructive sunt menite fără excepție a conduce la cunoștințe, adică nu doar la simple informații. Cunoștințele sunt informații care au sens, care acționează. Cât despre cunoaștere, se spune că așa cum simpla transmitere a pâinilor din mână în mână nu înseamnă hrănire, tot așa, transmiterea de date, informații nu înseamnă cunoaștere, învățare.

Societatea cunoașterii, prin afluxul copleșitor de informații, impune însușirea principiilor pentru orientarea în cotidian. Dar cum să fie însușite principiile fără să cunoști faptele? Cum să ajungi să așezi corect cuvintele în propoziții, propozițiile în fraze dacă nu faci zeci de zeci, sute și sute de analize gramaticale și sintactice? De unde să-ți vină întrebarea cum de nu încetează să curgă, dincotro vine și încotro se îndreaptă râul peste care treci dacă nu ai învățat cu migală și caznă zeci de lecții de geografie? Pe aici ar fi răspunsul pentru aceia care se întreabă ce rost are să înveți zeci de capitale dacă printr-un clic le afli pe toate, sau, ce rost are să-ți încarci memoria cu ani de domnie, dacă ți-ai propus să ajungi constructor.

Printr-o analogie, putem spune că societatea are pretenția că deține busola pe care o va înmâna indivizilor, iar școala trebuie să le ofere harta; însă, în timp ce lumea ar vrea ca harta să fie oferită direct, cu arderea etapelor, școala nu renunță la a o construi, așa încât folosirea busolei să fie conștientă.  Construind harta, vei ști să o explici altora, fiind competent doar în măsura în care poți să-ți exprimi gesturile prin cuvinte. De fapt, aceasta este noua ipostază a oricărei competențe: capacitatea de a te autoexplica.

În afluxul formidabil de informații al societății atât de profund marcate de tot mai accentuata metamorfozare a profesiilor, dacă nu vom învăța generațiile să ajungă la ele prin cunoaștere, adică prin înțelegere, prin căutare, acestea – generațiile – riscă să fie atrase nu de spectacolul educației, ci în vârtejul dezeducării(!), ajungând ceea ce parcă începe să se profileze:  persoane pe care nimic nu le mai miră, nimic nu le indignă, pentru care totul este normal, fără judecăți critice, cu un înțeles banal al creativității, care nu-și pot stabili propriile nevoi, nu-și pot desluși propriile sentimente, pentru care lucrurile sunt sistematic înlocuite cu reprezentările acestora.

Clarificarea unor concepte, stări, atât de controversate în diverse medii, dezbateri, ne poate duce spre saltul de la starea de labirint, la cea de ștafetă: riscul unui labirint este că te poți trezi în locuri pe unde ai mai fost, pe când într-o ștafetă, una specială, știi bine ce preiei și ce ai putea spori pentru a o preda mai departe. Atenție, însă: avem de evitat transmiterea unor sloganuri din ce în ce mai sofisticate, precum împovărate expresii de involuntară încărcătură ironică, din categoria „expert în educație”, vehiculate, de exemplu, pe la improprii simpozioane online etc. Apropo, ce-i acela simpozion online?

Sau, cât mai e până la ultimul schimb al unor asemenea ștafete?!


Share

29 martie 2014 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: , , , | 1 comentariu

DIN SUFLET, ELOGIU

Acum câțiva ani, într-o zi de august care îmi tot încheie câte o spirală a vieții, sau poate îmi începe alta, spuneam că la o asemenea sărbătoare nu trebuie să aștepți să fii copleșit cu urări, ci, dimpotrivă, se cuvine să-ți dedici ziua celor ce ți-au fost cei mai apropiaţi martori și cei mai buni făuritori ai vieţii. Cred așa și acum.

Astăzi, însă, e o sărbătoare dedicată: 8 Martie este o ediție de lux a infinitului vertical. În acest chip, FEMEIA atrage admirația noastră desăvârșită, nesupusă vreunei restricții; nu știu dacă elogiul  exprimat va putea acoperi vreodată toate profunzimile și toate nuanțele cărora le datorăm faptul că am avut de unde învăța delicatețea, politețea, discreția, mândria suportabilă, puterea credinței, rostul ordinii…

Astăzi o să mă aud cu mama: i-aș vorbi despre putere, despre sacrificiu, despre izbândă, despre lacrimi, despre așteptare…

Soţiei i-aş vorbi despre strălucire, despre înţelepciune, despre virtute, despre dăruire, despre devotament, despre mândrie, despre îngăduinţă, despre iertare…

Fiicei mele i-aş vorbi despre frumuseţe, despre inteligenţă, despre creativitate, despre raţiune, despre năzuinţă, despre ideal, despre forţă, despre biruinţă…

De-ar putea vorbele acestea să lumineze ungherele sufletului oricărei femei,  aș  înțelege și eu ce este invincibilitatea!

 


Share

08 martie 2014 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: , , | 4 comentarii

„FIȘA POSTULUI” ȘCOLII, O PROBLEMĂ… „PRIN PERDEA”

și, dacă vreți, un reazem sonor :

Scriu aceste articole nu pentru a provoca ostilități față de societate în întregul său, ci pentru a îndemna la o comunicare proactivă cu interlocutorul social.

Un enunț: orice discuție despre școală este complexă. Dezvoltând idei ale unui articol anterior, de această dată abordăm problema „fișei postului” școlii. Să gândim școala ca pe o entitate vie, care are o „fișă a postului”: seturile de competențe, atribuții și le stabileșe ea sieși, ori societatea, prin cine știe ce structuri ale sale, este cea care le definește, pe criterii economice, sociale, politice? Societății îi place să spună că școala este un prestator  de servicii; dar, prestatorul primește comenzi, materie primă, materiale și execută comanda întocmai. Însă, dezamăgire: se tot constată  că produsul (adică absolvenții)  nu corespunde nevoilor beneficiarului (societatea), nici pretenției observatorilor, „chibiților”. E nevoie de un „cifru”: a cui este culpa, a celui care produce, sau a celui care comandă produsul? Absolvenții blamați, „tâmpiții” produși de școală – cum ar spune „deștepții” care s-au văzut în capul coloanei – pot fi ei o deficiență „de producție”, și atunci vina e a școlii, dar pot fi și un proiect rău croit și o comandă beteagă, însă atunci e vina societății, identificată, în acest caz, ca fiind grupusculul de „experți”, a căror specializare este să scrie scenariul comportamentelor pentru semeni: aceștia sunt „producătorii” de curriculum. În această din urmă ipoteză, cu cât e mai bine executat proiectul prost rânduit, cu atât inutilitatea lui e mai evidentă. Școala poate fi un asemenea bun „producător” al unui proiect inutil, smintit mai apoi de vânzoleala reperelor din societate.

Da, relațiile dintre școală și societate sunt tot mai arbitrare: în timp ce societatea tinde să fie din ce în ce mai inegală, școlii i se cere să fie din ce în ce mai coezivă. Despre ce e vorba? Se spune despre o societate că este coezivă în măsura în care membrii săi întrețin relații sociale, împărtășesc aceleași valori, obiective comune și au sentimentul că aparțin aceleeași societăți. Păi, nu sunt tinerii pregătiți tocmai în acest spirit în școală? Nu permite școala, cumva, tinerilor să învețe și să interiorizeze cunoștințe, valori, reguli sociale comune pe întreaga perioadă a copilăriei și adolescenței? Nu le vorbește școala tinerilor despre felul cum depinde integrarea subiectivă  în societate, locul profesional, de efortul școlar pe care îl fac? Și ce găsesc apoi tinerii în societate? Sau, poate, procesul de individualizare al societății este în contradicție cu valorile școlii? Ori, o fi invers?! S-ar putea spune că marile probleme  ale reformelor în educație nu au fost generate de școală, ci au fost mereu incapacitatea sistemului social de a crea un îndreptar de anticipare a nevoilor societății.

E adevărat că uneori și școala reacționează instinctiv: sub presiunea a ce îi impune societatea, reacționează așa cum spunea Umberto Eco despre cei supuși caznelor: inventează absolut orice li se pare că ar fi pe placul „celor de sus”. Apoi, investesc o energie considerabilă în menţinerea acestor ficţiuni şi, de la un moment dat, cel puţin unii – şi cel puţin în parte – ajung să creadă cu adevărat în ele.

Revenind la problema coeziunii promovate de școală, la suprafața lisă, lunecoasă a mediului coeziv cerut școlii, la justificarea socială sau nu a acestuia, apelez la vorbele unui virtual pedagog nonformal de mega-succes în viață: numele lui este Bill Gates. Cu o amărăciune nici măcar deghizată, acesta spune: „Poate că școala ta a scăpat de învingători și învinși, însă viaţa NU. În unele școli s-au abolit corigențele și elevul poate încerca de câte ori vrea el să dea răspunsul corect la o întrebare. Asta nu seamănă, deloc, cu NIMIC din viața reală.”. Societatea românească preferă o asemenea școală? E posibil ca așa-zisul eșec al școlii să poată fi pus în legătură cu degradarea ideii de autoritate. Din acest punct de vedere, școala este neajutorată în societate, profesorul este neajutorat în școală, așa încât se vede pus în situația să  accepte statutul de „prestator de servicii” subordonat în fața familiilor și elevilor suverani în calitatea lor de clienți. În această ipostază, elevii învață doar că au drepturi, ignorând ideea datoriei.

Se spune că cel ce ridică probleme are probleme: eu cred că școala este prea la cheremul societății, că adevărata problemă a școlii nu e, totuși, de natură pedagogică, ci de  natură socială și că, din păcate, nu cu măsuri pedagogice se rezolvă curent problemele sociale.


Share

14 februarie 2014 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: , | 5 comentarii

SPRE UN PACT EDUCATIV ȘCOALĂ – SOCIETATE

·           …și un „steward” liric: 

Într-un articol anterior, propuneam să ne adunăm forțele spre a convinge societatea că suntem în stare să ne distingem în lume nu doar tăcut și decent prin felul special de muncă pe care o facem, ci și prin forța cuvântului în societate, pentru că dacă „întâi a fost cuvântul” – iar noi trebuie să ne asumăm vocația de a ne folosi de cuvânt – atunci de ce  nu?

Din nefericire de această dată, nu putem evada de sub clopotul lui Gauss și apar din când în când întâmplări care ne afectează profund, înainte de toate în sens autoreflexiv, în sensul unei mâhniri, a unei întristări și amărăciuni. Cazul „blându”- rătăcita și viciata de confuzia între arealul de lux rezidențial prin care se autoidentifica și „fițele” nesăbuite, deșănțate, extravagante prin care se poziționa față de semeni – ar trebui să ne scoată în spațiul public să-l abjurăm, să-l renegăm, să ne lepădăm noi înaintea restului societății de asemenea stări, care, în fond, nu au nicio legătură cu profesia: orice îndeletnicire ar fi avut personajul, ar fi ajuns la aceleași isprăvi. E foarte greu de suportat când ești lovit dintre ai tăi. Dincolo de întristare, prejudiciul de imagine, știrbirea prestigiului, la care cu atâta caznă trudesc sute de mii, produc stricăciuni și transformă vecinătatea noastră cu restul societății într-un hat, într-o fâșie neîngrijită care se vede prima atunci când suntem vizionați. 

·                Oricum, societatea este neprietenoasă cu școala, nu numai în România. La noi, însă, tonul dezbinărilor vine de unde nu te aștepți, iar dezbaterea academică, detașată, rece pe această temă abia pâlpâie, în timp ce bârfa, cleveteala televizată atrag și amețesc chiar și pe cei ce ar avea cu ce să se prezinte pe alte podiumuri de analiză. În alte zone ale Europei, spre care tot jinduim, genericul „școala și societatea” este o problemă amplu și solemn dezbătută, în conexiune cu viitorul societății, cu dezvoltarea și coeziunea ei, cu atât mai mult cu cât traversăm perioada aceasta de profundă criză.

·                În diverse contexte, suntem zgândăriți cu o falsă controversă: disputa, sau pseudodisputa de prioritate între școală și societate.  Aș cita fraza de încheiere a cunoscutei lucrări La formation de l’esprit scientifique a astăzi citatului filozof francez Gaston Bachelard: „La Société sera faite pour l’École et non pas l’École pour la Société”. O precizare: lucrarea apărea în 1932! De ce ne-o fi trebuind nouă câte 70-80 de ani să trecem în domeniul public ceea ce cartea ne spune? Încrederea în școală a funcționat perioade întregi ca un puternic imbold al acesteia, făcând-o, ca instituție, să funcționeze din îndatorire, nu din obligații formulate răutăcios, sau constrângeri deduse din diverse contexte ale dezbaterii. Am putea invoca aici ecuația universală a influențării succesului prin încrederea arătată celui ce „face”: succesul școlii poate fi în dependență și de încrederea pe care societatea o exprimă în potențialul său. Dacă am fi și noi răutăcioși, am spune că atunci când mii de „creiere” formate la noi pleacă în alte sisteme sociale, ne aflăm, de fapt, în fața unui export de creiere românești; avem toate argumentele, în acest caz, să spunem că școala este performantă, în timp ce societatea este ineficientă, pentru că ea cheltuie fără să beneficieze; interpretarea că ne aflăm în fața unui succes individual, și nu a unei reușite a școlii este o malițiozitate. Noi așteptăm de la societate să poată „importa” mii de creiere formate în alte sisteme de învățământ!

·                Da, suntem o comunitate bazată pe valori. Avem nevoie de un pact educativ între școală și societate, nu de pact național pentru educație: educația în sine să nu fie niciodată obiect de negociere, în care unii și-o doresc, iar alții nu prea, în care unul mai lasă și altul mai dă;  ne trebuie un „pact educativ”,  care poate fi prin el însuși un izvor de educație socială.


Share

24 ianuarie 2014 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: , , , , | 3 comentarii

Scrisoare către mine. De Ajun

Omule,

Mai jos, e o bijuterie muzicală; e un dar pentru tine; nu este un colind, dar poate fi o poartă spre un cântec de stea; dacă vrei să-mi mulțumești, ascult-o în timp ce citești scrisoarea aceasta scurtă.

Știu că de mic, Crăciunul ți s-a părut cea mai frumoasă sărbătoare; nu știai tu pe atunci că sărbătoarea  Nașterii Mântuitoruluie este chiar cea mai frumoasă dintre cele 12 mari Sărbători Împărătești; mai târziu, ai aflat că această atracție este o grație divină prin care  ni se trimite fascinația creației, a veșniciei, veșnicia al cărei motor e nașterea.

Nu către colinde, ci mai cu seamă către cântece de stea te-aș îndruma anul acesta: lasă-te cuprins de farmecul lor, pentru că prin cântecele de stea „coborât-a cerul jos/într-un cuvânt luminos”; vezi tu cât de frumos ni se dă povața de a înfrăți căutarea virtuții cu așteptarea acestui dar de la cerul ce uneori „coboară jos”, la noi? Fii treaz și prinde „cuvântul luminos”, pentru că acesta „și pe noi ne-o rădica/ de-a dreapta ne-o așăza”!

Eu știu că asculți cu emoție cântecele de stea în noaptea feerică: bagă de seamă și în acest an că ele sunt ecoul de mii de ani al veștii că Isus a fost trimis de Dumnezeu să mântuiască oamenii de păcate, de ură, de invidie, pentru a-i face mai buni, mai veseli, mai sănătoși.

Nu uita că Sărbătoarea Nașterii Mântuitorului ne învață să dăm prioritate Celui Care are prioritate; aceasta este marea virtute, și, pentru că vorbim despre ea, îți mai spun și acum că dacă iubirea de virtute nu ți-o păstrezi pe primul loc, ea nu va mai fi pe niciun loc,

Omule!


Share

23 decembrie 2013 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: , | 29 comentarii

← Postări mai vechi