EVANESCENȚĂ ANIVERSARĂ… (Cobot vs Faeton!)

Într-o cronică apocrifă a vieții mele
s-ar putea vorbi despre
schimbarea de perspectivă
a translației de la, de fapt, obscurul nivel material 4.0
către imateriala mea axă,
dându-mi peste cap încercarea
de revenire la starea anterioară.

Acum,
mă aflu oprit, derutat,
după toată amiaza fierbinte
în care sorbisem din palme
o licoare dătătoare de viață.

Îmi cercetez gândurile,
(care imploraseră chiar și versuri…)
îmi dau seama că sunt asediat
de o limbă străină
ale cărei litere și cifre pronunță
din ce în ce mai puțin șoptit
fresce ale unui lăcaș pângărit…

Încerc să vorbesc clar
dar nu se aude nimic…
Ceva ca o lavă mi se prelinge pe gât
când vreau să redau sunete
despre strania încropire hlizită, obscură…

Știu:
va trebui să fac unele transformări
în creierul meu încins.
E nevoie chiar de o modificare radicală.
Mai știu eu, oare, să mă bucur de lucruri mărunte,
cum ar fi o cămașă,
o pasăre liberă,
o gură de apă?
Chiar în lipsa lor…

Voi revitaliza substantivele, verbele,
o să le scot din întunericul fosforescent
prin tuneluri îndreptate spre lumină,
spre singularul luciu aniversar,
ferit de înmulțirea cu zero…
Voi continua să gândesc lumea în sunete
până când, de la marginea ultimei nopți,
va pluti spre mine apotropaic
Sonata Lunii,
direct din capodoperianul Meridian Zero!
Va fi o sărbătoare a contrapunctului!
……………………………………
4.0. Patru. Punct. Zero.
Immundus absconditus!


Share

06 august 2018 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond, Evenimente | Etichete: | 4 comentarii

DOAR DOMNUL EMINESCU !

 

Pe 15 ianuarie 2011, imediat după legiferarea Zilei Culturii Naționale pentru data de 15 ianuarie a fiecărui an, scriam articolul „EMINESCU=EMINESCU”, prin care îmi exprimam un dezacord, articol pe care îl redau cu aproximație mai jos:

 

EMINESCU = EMINESCU

Am întârziat să scriu acest articol prin care să marchez în felul meu Ziua Poetului.

Încă sunt derutat şi nu ştiu dacă să mă furişez în coloanele celor care sunt „copleşiţi” de legiferarea Zilei Culturii Naţionale tocmai în ziua de 15 ianuarie, peste nu doar îndestulătoarea, ci copleşitoarea semnificaţie culturală a Zilei Eminescu. Cu riscul de a rămâne complet izolat, singur-singurel, mărturisesc că eu nu mi-am pierdut firea la auzul acestui …eveniment legislativ, prin care se instituie, prisoselnic, obligaţii românilor – căci ce lege e aceea care nu instituie și obligații ?!-  tocmai de Ziua Poetului, obligații de a promova după criterii de selecție Cultura şi, parcă, abia în acest context, şi pe Eminescu. Chiar dacă ziua de naştere a Poetului e temeiul, mobilul acestei legi, NU!

De 15 Ianuarie,  de zeci și zeci de ani, instituţiile românești săvârşesc din sinele lor un reflex cultural naţional. Mai mult decât atât – o lege în acest sens – este un …nonsens. E ca şi cum s-ar legifera confuzia între convingere şi constrângere. 

DA, Eminescu îşi este sieşi şi ne este nouă suficient ca metaforă de înaltă esenţă pentru Cultură. Nu e context mai potrivit pentru expresia “să dăm Cezarului ce-i al Cezarului”; să cinstim exclusiv pe Eminescu de Ziua Lui ca o reverenţă pe care însăşi Cultura Naţională I-o face!

Iar dacă într-o zi anume – DA! – ar fi să cinstim Ziua Culturii Naţionale în toate ale sale, am putea-o face chiar a doua zi, pe 16 ianuarie, în plin ecoul  Zilei Eminescu; și atunci, însă,  înscrisurile de pe diadema acestei Zile să înceapă tot cu Eminescu! …În timp ce instituţiile vor putea urma ritmurile din anunţatul ghid al criteriilor de selecție și finanțare a proiectelor Ministerului Culturii (sic!).

Astăzi şi în fiecare an, pe 15 Ianuarie eu voi încălca o lege: voi sărbători doar Ziua Eminescu! A doua zi mă voi apleca şi asupra ghidurilor…”

*

*              *

Zic acum, la 7 ani de-atunci: cum s-ar putea evita situația jenantă – de mai acum un an –  în care un ministru de profil să constate la ministerul său, în preajma Zilei Culturii Naționale, rănit din dragoste de cultură, „lipsa oricăror proiecte sau evenimente prin care să fie celebrată Ziua Culturii Naționale”, în timp ce, fără de număr, instituții și români „de unul singur” aniversează esențialmente cultural Ziua Poetului Național?!

Eu știu că data de 15 Ianuarie a fost sorbită din anonimatul atâtora dintre cele 365 de zile ale anului de Geniul Eminescian.

Nu credeți, așadar, că 15 Ianuarie ne-a fost lăsată de Domnul doar pentru Domnul Eminescu?!


Share

15 ianuarie 2018 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond, Evenimente | Etichete: | 1 comentariu

RECURS ANIVERSAR…

(un asterism celest…)

…dacă ați ajuns până aici, ascultați, totodată, și bijuteria muzicală…

Nu demult (…ce e timpul?!),
de departe,
din norduri senine veniți,
am zărit ochii îngerului meu.
Îmi urmărea orice mișcare,
de parcă avea grijă
ca sufletu-mi
să nu se fi scufundat
prin părțile pustii ale pământului înnegrit pe care îl călcasem.
Totodată,
îmi urmărea cuvintele,
căutând un fel de a le avertiza
să nu se avânte în stabilirea vreunei relații între rațiune și nimic…
În preajma capului meu
a început să se împletească o lumină
asemenea chipului său scânteietor.
Ochii angelici
au început să-mi vegheze nopțile și mâinile.
Mergeau alături de mine pe străzi,
pe coridoare,
îmi alungau cuvintele uzate din scrisorile către mine…
păstrând doar picurul vocalelor,
care au început să privească, în locul meu, LUNA…
 
Fii liniștit, îngerul meu,
nu mai vreau eu controlul asupra vieții mele,
accept ca ea să fie guvernată de soartă,  
nu sunt alergic la absolut…
Cu tine,
învăț în fiecare zi să trec peste obstacole,
ferindu-mă de riscul de a fi consumat de proiecția propriilor mele puteri…
De fapt,
cred că totul se știa dinainte…
Doar deșertăciunea m-ar mai face să fiu devotat timpilor mei,
dar mi-e teamă că și pentru asta e prea târziu.
Lumina pe care mi-o trimiți
se așază atât de lin în preajma mea,
atât de fin,
asemenea șoaptei cu care trebuie spuse
cuvintele de taină…
 
Da, îngerul meu, fii liniștit…

Share

06 august 2017 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond, Evenimente | Etichete: , | 7 comentarii

CELOR NEGLIJENȚI CU FRUMUSEȚEA!

 

Hei, bărbați, fiți mai atenți!

Astăzi,

vă propun o partitură:

haideți să fim Leonardo,

am putea ușor

să redăm Gioconda

pentru că Ea

continuă să fie în veacul acesta,

în timp ce noi, păcat,

noi nu putem fi în veacul acela!


Share

08 martie 2017 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: | Lăsați un comentariu

LUNA MEA…

 

În preajma aniversării, ai nevoie de tabloul reconfortant al unei adieri de contemplativitate, în care să faci puțină risipă de cer, renunțând la orice gesticulație solemnă, purtătoare a riscului de a defini cu rest ceva important pentru tine.

…important pentru tine…

Poate fi ceva care în jurul satisfacțiilor zilnice naște un halou de neliniști în care doar cultura interogativității te mai poate salva din conturul metalumesc al accesoriilor „vitaliste” ale existenței…

Poate fi momentul în care înțelegi că nu e în regulă să observi doar din an în an că trăiești într-o lume cu cer, cu copaci, cu ape, cu amiezi și amurguri, cu ploi și stele, cu nopți și lună…

De ce nu ar fi și atunci când nu mai vrei să accepți existența de ghișeu, în care dai mereu răspunsuri și sfaturi sau ai complicități prin care îți dereglezi metabolismul mental până acolo încât, sub asaltul sterilelor satisfacții publice datorate unor aride dexterități arbitrare, uiți farmecul bucuriei, al bucuriei proprii, de teama de a nu fi luată drept o cacofonie profesională…

E important să accepți că imaginația nu e nici pe departe un viciu de concentrare, chiar dacă, lăsându-te confiscat de nuanțe, focalizezi mai greu punctul, în timp ce rămâi „singur și inactual”…

Singurătatea, nobila materie primă a reflexivității, care îți oferă savoarea decuplării de la mecanismul aglutinat al angrenajului în care vei fi fost aruncat… Cum e să te opui pustiului intelectual și sufletesc al butoanelor-fb și să încerci detenta bucuriei, desprinzându-te igienic pe verticală, absorbit de respirația subtilă a lumii?!

Deși mă recunosc câte puțin în toate cele de mai sus, despre mine încă nu am spus nimic, pentru că nu v-am vorbit despre lună…

Luna mea…


Share

25 august 2016 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond, Evenimente | Etichete: | 2 comentarii

TU…

Te caut demult, demult…

Fără sfială, m-am apropiat de tine, în timp ce viața, Dumnezeu, propriul meu sine îmi încercau neîngrădirea în a deveni mai conștient de resurse, mai atent la vulnerabilități.

Într-o zi, m-au atras zbuciumul tău, căutarea schimbărilor care te aruncau într-o febrilă frământare, de unde te arătai capricios, gata să dispui cu plăcere, fără milă, de tot: lucruri, oameni, idei, sentimente. Cine știe, poate din slăbiciune, ți-am admirat superba individualitate, am admirat cât de sigur  și îmbătat de superioritatea ta erai, cum neîndurător înțelegeai  să-ți supui toate, cu orice silinți ale tale și pagube ale altora.

Altădată, îmi apăreai ca un stâlp de lumină caldă, în jurul căruia viața înflorește; atunci, mă făceai să înțeleg că ceea ce ne rămâne e ceea ce dăm, ce lăsăm de la noi; altfel, oricât de mare, poți rămâne precum statuia de sare a soției lui Loth din rătăcita biblică Sodoma: uriașă, clară, însă rece și amară în mijlocul pustiului.

De multe ori, te vedeam solitar, dar niciodată singur. Atunci, păreai a fi un pelerin a cărui patrie e neantul, contemplându-ți propriile gânduri și emoții, în același spațiu mental cu propriul eu, cartografiindu-ți înțelepciunea, înconjurat de concepte abstracte, sperând cu îndârjire că nimeni nu vede haosul din tine.

Odată, te-am văzut făcând un semn de renunțare… Am înțeles că e  prea mult… M-am gândit că poate e timpul să mai renunțăm la  câte ceva, că a renunța poate să fie astăzi o inovație, bucuria de a face loc bucuriei, acea bucurie în care să nu intrăm în curmeziș, înghesuiți de …proceduri, ci, măcar, câte doi o dată…

În toate aceste rânduri, m-ai făcut să înțeleg că paza strașnică a valorilor este veghea care nu trebuie să înceteze, sub spectrul grav al erorii, pentru că orice greșeală săvârșită se reflectă și asupra strălucirilor noastre.

Drept pentru care, îţi mărturisesc aniversar că, fără pretenții, dar și fără scădere, mă voi ține aproape de tine,

Omule,

TU!

 


Share

06 august 2015 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond, Evenimente | Etichete: | 3 comentarii

CA UN ECOU, TĂCEREA!

…pentru explorarea tăcerii:

De ceva vreme, am ales tăcerea că formă de exprimare. Poate părea pretențios, luxos, sau absurd. Totuși, nu-i așa că vi s-a întâmplat să regretați că nu ați tăcut într-o împrejurare sau alta? Regretăm deseori vorbele, orațiile; rareori, însă, tăcerile; de altfel, momentele de tăcere fac, adesea, discursurile mai elocvente, convorbirile mai încântătoare, comunicarea mai tainică…

Tăcerea din noaptea ce a trecut a fost una specială pentru că urma ziua de astăzi, o zi cu totul specială pentru mine; atât de specială, pentru că, mai mult decât jubiliar, pot să încerc o definiție – și aceasta specială  (mi se întâmplă lucruri speciale!) – a destinului meu ca fiind nu ceea ce irevocabil și fatal urmează, ci întrevăzutul din ceea ce s-a petrecut deja cu viața mea; așadar, îmi „descifrez” destinul de la sfârșit spre început, nu-l caut spre ceea ce urmează. Destinul meu, precum al fiecăruia dintre voi, poartă și el un mesaj: nu prea reușesc să-l decodific și rămân propria mea hieroglifă tăcută…

În noaptea ce a trecut, tăcerea a fost și mai profundă decât până acum pentru mine; din adâncimile ei, au încercat să răzbată nedeslușite ecouri, împrăștiate în cercul închis și misterios al întunericului din jur. În zadar, o parte din tăcerile nocturne au încercat să se strecoare prin irizările răsăritului: pierdute în baia de lumină, nu le-am recuperat. Vag, îmi amintesc o secvență de tăcere sub forma unei schițe de discurs pentru ziua mea: nu-l voi rosti, evident, niciodată. Zadarnic rămâne, așa cum zadarnic se învârte singur minutarul ceasului din foișor, pentru că limba orară e împotmolită undeva, în partea de jos a cadranului: poate un început de zi, poate sfârșit…

Atâtea forme ale tăcerii am încercat până acum… Nu doar tăcerea buzelor, dar și tăcerea ochilor, tăcerea mâinilor…, tăcerea tristeții, tăcerea luminii, tăcerea frumuseții… Prin fiecare, astăzi revărs câte o melodie asupra celor dragi, cu năzuința că muzica este singura care poate explora tăcerea umană.

Am tăcut de ceva vreme pentru a mă întări în ascultare, echilibru, chibzuință, sensibilitate, curiozitate, dialog, expresivitate, supunere…

E vie, totuși, tăcerea mea… O voi căuta și astăzi în parabola semnelor din jurul meu: bucata de cer, zborul unei păsări, profilul coroanei unui copac…

E vie și specială tăcerea mea!…


Share

06 august 2014 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: | 31 comentarii

CA ȘI CUM… – NEILUZORIU!

Dinspre Divinitate și pe seama oamenilor ne referim la șiruri de calități; oricare ar fi acestea, izvorul lor este în compunătoarele pure cu care omul este învăluit, ca mai apoi să îl cuprindă; în preajma omului bun ne simțim bine pentru că toate calitățile lui intră în armonie cu vibrația așteptărilor curate ale noastre.

Zilele acestea, să ne vedem unii pe alții ca și cum…

Să ne privim ca și când toți am fi buni, poate așa, bunăvoința va deveni o rugăciune care  ne va înrâuri pe toți…

Să fim din ce în ce mai atenți la oamenii cu calități și fără pretenții, poate așa, vom avea din ce în ce mai puțin timp pentru cei lipsiți de calități și plini de pretenții…

Să spunem adevărul ca și când am vrea să îi apărăm tocmai pe cei care îl știu, poate așa, îi convingem și pe cei ce îl ocolesc…

Să ne gândim la aceia care ne conduc ca și cum și ei s-ar gândi la noi, poate așa, chiar se va petrece lucrul acesta…

Să ne purtăm ca și când am vrea anume să nu ne plictisim unii pe alții, poate așa, vom micșora decalajul ce ne separă de alte ființe…

Să socotim vorba de duh ca și când ar face parte din arta de a ne înțelege, poate chiar așa, vom duce lucrurile la bun sfârșit…

Să nu urmărim fericirea ca și când am alerga după un fluture ce e întotdeauna la un pas de a fi prins, poate așa, stând liniștiți, se va așeza pe noi…

…poate așa, vom fi mai buni, mai înțelepți, mai sănătoși, mai statornici…
…………………………………………………………………………
Poate așa, vom înțelege încă odată că Învierea s-a petrecut spre a schimba sensul vieții pentru fiecare dintre noi și pentru omenire;  nouă, viața  nu ne mai e doar o rază de lumină între două veșnicii de întuneric; umanității – Învierea redându-i valoarea Luminii Înseși…

Hristos a Înviat!


Share

19 aprilie 2014 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: , , , , | 3 comentarii

„ÎNVĂȚARE” VERSUS „INFORMAȚIE”

…pentru echilibru,

Încerc să abordez o altă sursă a erorilor de atitudine față de școală, generată de contextul „agresiv” al epocii digitale: confuzia între „învățare” și „informație”, căreia îi cad victime de-a valma copii, tineri, părinți, varii observatori și comentatori. Suntem aceia care trebuie să sesizăm aceste nuanțe pentru a orienta bine și la timp atenția beneficiarilor și pentru a pune la dispoziția celor ce ne judecă grila corectă de apreciere. Să ne gândim la ritmul accelerat de producere și difuzare a informațiilor, corelat cu ușurința accesării acestora. La ce bun, se spune, să memoreze elevul informații, când acestea sunt la un clic distanță? La ce-i mai foloseșe elevului, tânărului învățarea calculului, când calculatoare sofisticate de câteva grame se găsesc pe toate drumurile? De ce ar mai trebui, chiar, să învețe scrisul de mână, când pe tastatură scrisul e mai rapid, perfect din punct de vedere tehnic, maleabil? Și tot așa…

 Fără a insista asupra filiației acestor „întrebăciuni” de ancorare în superficialitate, vom face deosebirea între informații și cunoștințe. Dincolo de distincțiile operate de diverși teoreticieni, ne este util să operăm cu accepțiunea că informațiile preluate rămân în această ipostază, inerte, în timp ce informațiile dobândite prin cunoaștere, prin învățare, fac saltul la ipostaza de cunoștințe, ancorate și în alte „produse” ale învățării în domeniul gândirii, imaginației, voinței. Informațiile fără experiență, fără acțiune au doar o valoare inscripționată; nu e mai puțin adevărat că, în viață, avem și numeroase experiențe fără a produce cunoștințe: acestea rămân întâmplări; în școală, experiențele instructive sunt menite fără excepție a conduce la cunoștințe, adică nu doar la simple informații. Cunoștințele sunt informații care au sens, care acționează. Cât despre cunoaștere, se spune că așa cum simpla transmitere a pâinilor din mână în mână nu înseamnă hrănire, tot așa, transmiterea de date, informații nu înseamnă cunoaștere, învățare.

Societatea cunoașterii, prin afluxul copleșitor de informații, impune însușirea principiilor pentru orientarea în cotidian. Dar cum să fie însușite principiile fără să cunoști faptele? Cum să ajungi să așezi corect cuvintele în propoziții, propozițiile în fraze dacă nu faci zeci de zeci, sute și sute de analize gramaticale și sintactice? De unde să-ți vină întrebarea cum de nu încetează să curgă, dincotro vine și încotro se îndreaptă râul peste care treci dacă nu ai învățat cu migală și caznă zeci de lecții de geografie? Pe aici ar fi răspunsul pentru aceia care se întreabă ce rost are să înveți zeci de capitale dacă printr-un clic le afli pe toate, sau, ce rost are să-ți încarci memoria cu ani de domnie, dacă ți-ai propus să ajungi constructor.

Printr-o analogie, putem spune că societatea are pretenția că deține busola pe care o va înmâna indivizilor, iar școala trebuie să le ofere harta; însă, în timp ce lumea ar vrea ca harta să fie oferită direct, cu arderea etapelor, școala nu renunță la a o construi, așa încât folosirea busolei să fie conștientă.  Construind harta, vei ști să o explici altora, fiind competent doar în măsura în care poți să-ți exprimi gesturile prin cuvinte. De fapt, aceasta este noua ipostază a oricărei competențe: capacitatea de a te autoexplica.

În afluxul formidabil de informații al societății atât de profund marcate de tot mai accentuata metamorfozare a profesiilor, dacă nu vom învăța generațiile să ajungă la ele prin cunoaștere, adică prin înțelegere, prin căutare, acestea – generațiile – riscă să fie atrase nu de spectacolul educației, ci în vârtejul dezeducării(!), ajungând ceea ce parcă începe să se profileze:  persoane pe care nimic nu le mai miră, nimic nu le indignă, pentru care totul este normal, fără judecăți critice, cu un înțeles banal al creativității, care nu-și pot stabili propriile nevoi, nu-și pot desluși propriile sentimente, pentru care lucrurile sunt sistematic înlocuite cu reprezentările acestora.

Clarificarea unor concepte, stări, atât de controversate în diverse medii, dezbateri, ne poate duce spre saltul de la starea de labirint, la cea de ștafetă: riscul unui labirint este că te poți trezi în locuri pe unde ai mai fost, pe când într-o ștafetă, una specială, știi bine ce preiei și ce ai putea spori pentru a o preda mai departe. Atenție, însă: avem de evitat transmiterea unor sloganuri din ce în ce mai sofisticate, precum împovărate expresii de involuntară încărcătură ironică, din categoria „expert în educație”, vehiculate, de exemplu, pe la improprii simpozioane online etc. Apropo, ce-i acela simpozion online?

Sau, cât mai e până la ultimul schimb al unor asemenea ștafete?!


Share

29 martie 2014 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: , , , | 1 comentariu

DIN SUFLET, ELOGIU

Acum câțiva ani, într-o zi de august care îmi tot încheie câte o spirală a vieții, sau poate îmi începe alta, spuneam că la o asemenea sărbătoare nu trebuie să aștepți să fii copleșit cu urări, ci, dimpotrivă, se cuvine să-ți dedici ziua celor ce ți-au fost cei mai apropiaţi martori și cei mai buni făuritori ai vieţii. Cred așa și acum.

Astăzi, însă, e o sărbătoare dedicată: 8 Martie este o ediție de lux a infinitului vertical. În acest chip, FEMEIA atrage admirația noastră desăvârșită, nesupusă vreunei restricții; nu știu dacă elogiul  exprimat va putea acoperi vreodată toate profunzimile și toate nuanțele cărora le datorăm faptul că am avut de unde învăța delicatețea, politețea, discreția, mândria suportabilă, puterea credinței, rostul ordinii…

Astăzi o să mă aud cu mama: i-aș vorbi despre putere, despre sacrificiu, despre izbândă, despre lacrimi, despre așteptare…

Soţiei i-aş vorbi despre strălucire, despre înţelepciune, despre virtute, despre dăruire, despre devotament, despre mândrie, despre îngăduinţă, despre iertare…

Fiicei mele i-aş vorbi despre frumuseţe, despre inteligenţă, despre creativitate, despre raţiune, despre năzuinţă, despre ideal, despre forţă, despre biruinţă…

De-ar putea vorbele acestea să lumineze ungherele sufletului oricărei femei,  aș  înțelege și eu ce este invincibilitatea!

 


Share

08 martie 2014 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: , , | 4 comentarii

← Postări mai vechi