ONOAREA, ca PLUSCONȘTIINȚĂ

Fie, așa, în treacăt, fie intenționat, se pomenește adesea despre conștiință. „Unde este conștiința politicienilor?” „Ce conștiință are medicul care…?”. Chiar înțelegem, sau doar intuim ce acoperă cuvântul „conștiință”? Spre frumusețea minții umane, Pământul a fost călcat (mai este) și de oameni care au trecut dincolo de pojghița primului înțeles.

Cum ar fi Napoleon! Ca împărat (de reținut), Napoleon s-a gândit că în momente magistrale conștiința nu funcționează ca reper; în treacăt(!) fie spus, tot pe atunci, alți trăitori de excepție ai speciei umane (mai întâi, unul, Gauss, apoi, definitiv, un altul, Lobacevski) începuseră să spună omenirii că postulatul al V-lea al lui Euclid nu este tocmai adevărat, deși nu e fals.

În fața celor apropiați, Napoleon a făcut distincție între oamenii de onoare şi cei de conştiintă: el îi prefera pe primii. Cu titlu de imperială ilustrare, Napoleon îl pune pe mareșalul Marmont în faţa unei dileme: “Să zicem că te afli pe colina Montmartre, dinaintea unor armate străine, care ameninţă Parisul. Ai trupe insuficiente, iar cetăţenii Parisului te conjură să capitulezi. Ce faci?”. “Nu ştiu – răspunde Marmont – trebuie să reflectez”. “Eşti un om de conştiinţă, Marmont, nu un  om de onoare. Într-o zi, ai să mă trădezi!” Şi l-a trădat : în campania numită a «celei de-a şasea coaliţii» (1813-1814), în urma căreia Primul Imperiu Francez a fost învins, iar Napoleon a abdicat, fiind exilat pe Insula Elba, mareşalul Marmont, în urma unei convenţii secrete cu aliaţii, a înlesnit printr-o manevră trădătoare capturarea armatei sale de către aceştia, ceea ce a condus la pierderea războiului de către francezi. Tot restul vieţii sale, petrecută în exil, Marmont nu a mai putut scăpa de teribila acuzare de trădător, fiind dezavuat chiar de regimul regal care imediat ulterior trădării l-a susţinut.  De atunci, în limba franceză, titlul nobiliar al mareşalului (duce de Raguse), a devenit un jalnic substantiv comun, sinonim cu trădarea (se spune «ragusade» pentru «trahison» – trădare, sau «raguser» pentru «trahir»).

În concluzie, în acest înțeles, conduita omului de onoare ar fi o problemă de principiu, care pune invariabil frâu devierilor de comportament faţă de setul de valori ce definesc onoarea; conduita omului de conştiinţă ar fi o problemă de raţionament, care te poate conduce la soluţii variabile.

Astăzi, o mai fi asta o explicație… ?!


Share

04 februarie 2013 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: , | 6 comentarii

Comentarii (6)

  1. Subscriu: de multe ori, constiinta nu “a mers”, din pacate, mana in mana cu onoarea. De aici, compromisurile… Cat priveste puterea de “adaptare” a romanului… si-a dovedit-o continuu de-a lungul istoriei, de aceea si suntem “unde” si “cine” suntem… Ne mai “adaptam”?

  2. Vă mulțumesc pentru comentariile dumneavoastră. Oare chiar trebuie să distingem între oamenii de onoare și oamenii de conștiință?

  3. Aveti dreptate, onoarea merge mana in mana cu, constiinta. Ca sa ai onoare trebuie sa-ti cunosti limitele si sa le accepti. Iar pentru a te cunoaste iti trebuie constiinta. Insa la ora actuala multi parinti confunda cresterea cu educarea. Eu le-as recomanda o carte superba, si anume: 8 metode eficiente pentru educarea copiilor, de Renaud Helene, Gagne J.P.

  4. Oare mai sunt oameni cu onoare sau constiinta ? Eu sunt dezamagita de lumea in care traim.

  5. Frumoase randuri,domnule Stefanica! Vorbiti despre doua calitati umane pe cale de disparitie.Onoarea se invata in familie,constiinta se cladeste de-a lungul timpului printr-o suma de experiente…eu cred ca intre cele doua e un drum cu dus-intors.Cine nu are onoare nu are nici constiinta…In rest,sa ne dea Dumnezeu sanatate si intelepciunea de a ne “adapta”.

Lăsați un comentariu

Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *