„CRUCEA” ȘCOLII: MOFTUROȘII VOCALI ȘI TABLOIZI

  1. Am citit zilele trecute, de răgaz dăruit de Paște,  un mic studiu referitor la „crucea”  – am gândit eu – pe care o duce școala în zilele noastre, material care nu se supune schemelor mimetice de denigrare a școlii românești, cum adesea se face doar așa, că pare a fi o marcă a emancipării, sau o amprentă de cultură care-și dă familiar binețe cu europenitatea, chipurile. După cum e și logic, toate societățile – civil, științific, în specialitate – dezbat problemele școlii, însă doar la noi comentatorii mai vocali sunt denigratorii, cei aflați în terțe relații cu școala, cei rămași la nivelul percepției de fost elev, cu frustrările sale, sau de părinte mofturos și nemulțumit.
    Am felicitat-o pe autoarea articolului, pentru maturitatea percepției, a analizei.
  2. În disputa de prioritate între școală și societate, ne putem întreba cine și cui ascultă nevoile: școala pe toate cele ale societății, sau societatea  pe cele anume ale școlii? Din acest punct de vedere, cum a fost până nu demult și cum e acum? Încrederea în școală a funcționat perioade întregi ca puternic imbold al acesteia, făcând-o, ca instituție, să funcționeze din îndatorire, nu din obligații transmise ca atare, sau constrângeri deduse din diverse contexte ale dezbaterii. Am putea invoca aici ecuația universală a influențării succesului prin încrederea arătată celui ce face: succesul școlii poate fi în dependență și de încrederea pe care societatea o exprimă în potențialul său.
  3. Pe de altă parte, este școala responsabilă de setul de competențe ce îi este stabilit în „fișa postului” pentru a-l implanta generațiilor, sau societatea, prin cine știe ce structură a sa, este cea care  definește competențele, pe criterii economice, sociale? Cu alte cuvinte, dacă produsul (adică absolvenții)  nu corespunde, adică nu-și găsește utilitatea, a cui este culpa, a celui care produce, sau a celui care comandă produsul? Absolvenții blamați, „tâmpiții” produși de școală, cum ar spune deștepții care s-au văzut în capul coloanei, pot fi ei o deficiență „de producție”, și atunci vina e a școlii, dar pot fi și un proiect rău croit, însă atunci e vina societății, anume a acelui grupuscul de ”specialiști în competențe”, a căror specializare ar fi să scrie scenariul comportamentelor pentru semeni. În această din urmă ipoteză, cu cât e mai bine executat proiectul prost rânduit, cu atât inutilitatea lui e mai evidentă. Școala poate fi un asemenea bun „producător” al unui proiect inutil.
  4. O altă confuzie în evaluarea situației dificile în care se află școala în contextul epocii digitale este aceea între „învățare” și „informație”, mai exact ritmul de colectare a informațiilor. La ce bun, se spune, să memoreze elevul informații, când acestea sunt la un clic distanță? La ce-i foloseșe învățarea calculului, când calculatoare sofisticate de câteva grame se găsesc pe toate drumurile? De ce ar mai trebui, chiar, să învețe scrisul de mână, când pe tastatură scrisul e mai rapid, perfect din punct de vedere tehnic, maleabil? Și câte și mai câte…
  5. Pentru a ne descurca în conglomeratul confuz de aprecieri, e cazul să facem distincție între etapele succesive ale societății, în devenirea sa: societatea manufacturieră, societatea industrială și actuala societate a cunoașterii. În prima, era nevoie de omul care știa bine să facă; în etapa industrială, era nevoie de cel ce știa ce trebuie să se facă; în sfârșit, societatea cunoașterii are nevoie de oameni care pot să-și mobilizeze rapid resursele de cunoștințe, pe baza principiilor, dar și să se autoexplice, să-și verbalizeze gesturile pentru a le explica celorlalți. Societatea cunoașterii, prin afluxul copleșitor de informații, impune însușirea principiilor pentru orientarea în cotidian.
  6. Dar cum să fie însușite principiile fără să cunoști faptele? Cum să ajungi să așezi corect cuvintele în propoziții, propozițiile în fraze dacă nu faci zeci, sute de analize gramaticale și sintactice? Cum să te întrebi ce râu o fi acela peste care treci dacă nu ai învățat zeci de râuri? Cum să constați că străbați o câmpie, o zonă de dealuri, dacă nu ai fi învățat despre zeci de câmpii și dealuri? Aici e răspunsul pentru aceia care se întreabă ce rost are să înveți zeci de capitale dacă printr-un clic le afli pe toate, sau, ce rost are să-ți încarci memoria cu ani de domnie, dacă ți-ai propus să ajungi constructor.
  7. Printr-o analogie, putem spune că societatea are pretenția că deține busola pe care o va înmâna indivizilor, iar școala trebuie să le ofere harta; însă, în timp ce societatea vrea ca harta să fie oferită direct, cu arderea etapelor, școala nu renunță la a o construi, așa încât folosirea busolei să fie conștientă.  Construind harta, vei ști să o explici altora, fiind competent doar în măsura în care poți să-ți exprimi gesturile prin cuvinte. De fapt, aceasta este noua ipostază a oricărei competențe: capacitatea de a te autoexplica.
  8. Școala se află pe turnantă nu numai în România; în negocirea curbei trebuie să ne implicăm fără precupețire, altfel rămânem la dispoziția terților, a celor vocali și tabloizi. Prețul prezenței noastre este tocmai încrederea socială care trebuie recăpătată, pentru că școala a avut-o cândva.  Pentru aceasta, starea școlii trebuie dezbătută în amfiteatre autentice, nu la tarabe dispuse în amfiteatru.

07 mai 2013 – Paștele ortodox


Share

09 mai 2013 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: , , , | 2 comentarii

Comentarii (2)

  1. Postari retorice?Asteptam altceva!

  2. Ma bucur de subiectul dezbatut si as dori sa fac cateva completari: timpul cand societatea percepea scoala ca fiind de incredere e de domeniul trecutului indepartat. Prea mult timp am fost condusi de persoane ,,cu cuiul in gura” sau cu alt fel de interese ca sa fim noi,cei din invatamant considerati importanti si atunci a fost daramat cultul profesorului iar revansa nu ne-o putem lua decat foarte greu,cu multa munca. In schimb, cei ce-si scot doar cu ajutorul unui card banii din conturile umflate ne….., ar fi bine sa stie ca si extragerea lor se face doar pentru ca se urmeaza un algoritm ,ceva ce se invata la scoala.Iar daca nu ar mai fi scoala, cu toate etapele ei premergatoare ,acea parte a creierului responsabila cu folosirea unui algoritm simplu nu s-ar dezvolta si de aici ,concluziile pot fi trase usor.Daca asezi un om matur(fizic) in fata unei provocari tehnice avansate fara nici o baza de principii acumulata anterior el nu va face fata.Ma intreb cu ingrijorare ce vor face acesti tineri de astazi care scriu prescurtat pe tableta cand vor fi pusi in situatii limita, fara tehnologie?Avem de munca,dragi colegi!Multumesc de timpul acordat!

Lăsați un comentariu

Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *