UN TRĂSNET !

IN MEMORIAM MIHAI VASILIU!

Sfântul Ilie este ziua din calendar în care ne așteptăm ca baierile Cerului să ne  trimită trăsnete pe Pământ…

Ca un trăsnet a lovit  în comunitatea școlii gălățene  vestea morții profesorului Mihai Vasiliu în această dimineață!

De undeva din București mi-a ajuns mie această teribilă știre: de la foști elevi, derutați și ei de acest tip de semne ce le primesc prea devreme despre trecerea vieții: dispariția tragică, neașteptată a câte unui profesor prețuit sunt mari zguduiri ale trecutului lor.

L-am cunoscut în ipostaze diverse pe profesorul Vasiliu.

Cronologic, mai întâi din tumultul pregătirii unei admiteri la medicină de către o persoană apropiată: a fost admisă „din prima”, cu notă frumoasă la fizică, cu totul datorată lecțiilor „magistrate” de profesor.

Mai apoi, ca inspector școlar general l-am cunoscut direct. Părea că voia să se înconjoare de haloul unui șef aprig, neînduplecat, în preajma căruia să fii preocupat să scoți pălăria înainte de a rosti. Se adresa ierarhic de la nivelul exigenței față de propria-i ținută intelectuală: cine nu era captat pe acest palier primea semnale evidente de nepotrivire. Codul său emoțional, însă, era lesne de „spart”; de fapt, cam asta se pare că l-a trădat de mai multe ori în viața-i, neliniară și aprigă, dar tot timpul pe culmi, niciodată la poalele reliefului intelectual.

Ca profesor, am avut privilegiul să-l cunosc indirect, profesor al fiicei mele; deși ne cunoșteam și ne întâlneam uneori pe holurile liceului, nu am deschis niciunul dintre noi discuția despre subiect; schițele de portret făcute de fiica mea, ca elevă,  au confirmat și întregit faima pe care o avea ca neîntrecut în a plasticiza noțiuni de înalt rang teoretic, în a le furniza în format „3D” elevilor, așa încât mai apoi singure, ele, noțiunile, să-și afle locul în construcția întregului disciplinei predate, în comuniune cu celelate discipline de studiu conexe. Fiica mea nu va uita „nota Vasiliu”  obținută la admitere; zeci de elevi nu vor uita calificările și premiile obținute  la înalte și exigente concursuri naționale și internaționale.

L-am cunoscut în urmă ca părinte de fiică-elevă, tot indirect: dedicat cu totul și aici, păzea cu strășnicie drumul școlăresc al fiicei sale, gata să se repeadă în apărare la cel mai mic semn ce tulbura confortul fiicei și al tatălui ocrotitor. Nu era chip să i se clatine orizontul lui de așteptare fără să nu simți o anume tensiune, care cândva urma să se reverse. Își ținea cumpătul cu prețul acumulării echilibrelor instabile, cum ar fi spus chiar el, ca fizician.

A trecut prin multe în viață omul Mihai Vasiliu, însă de fiecare dată numai prin voința sa, niciodată ca obiect al altora; dar adevăratul lui rost a fost în școală, la catedră, în laborator, acolo unde marele timid  – în fapt – era stăpânul! Așa a și sfârșit, ca un stăpân care nu s-ar fi putut supune vreunei dispariții treptate. Despovărată de toate cele lumești, aceasta va fi icoana din sufletele sutelor de discipoli, dar și portretul colegului căruia în cancelarii i-a fost recunoscută autoritatea.

Dacă zilele acestea nu vor suna toate clopotele urbei pentru acel ce s-a deosebit printre oameni, măcar noi să ne smulgem de la nimicurile ce ne macină și să ne descoperim în semn de salut la plecarea unui mare profesor, înfiorați de aceea că noi rămânem noi, iar el a fost el, în panteonul iluștrilor magiștri – profesorul Mihai Vasiliu!

 


Share

20 iulie 2013 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: , , | 3 comentarii

Comentarii (3)

  1. Ce mai poti spune in fata mortii?NIMIC! Pacat, mare pacat, a plecat la 62 de ani! A fost prof. baiatului meu la CNVA si ce sa mai spun? Ati spus totul si nu putem face nimic, asta e durerea noasta.Dumnezeu sa/l ierte si sa/i fie tarana usoara!

  2. Intr-un gand…

  3. Fără cuvinte…

Lăsați un comentariu

Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *