„ÎNVĂȚARE” VERSUS „INFORMAȚIE”

…pentru echilibru,

Încerc să abordez o altă sursă a erorilor de atitudine față de școală, generată de contextul „agresiv” al epocii digitale: confuzia între „învățare” și „informație”, căreia îi cad victime de-a valma copii, tineri, părinți, varii observatori și comentatori. Suntem aceia care trebuie să sesizăm aceste nuanțe pentru a orienta bine și la timp atenția beneficiarilor și pentru a pune la dispoziția celor ce ne judecă grila corectă de apreciere. Să ne gândim la ritmul accelerat de producere și difuzare a informațiilor, corelat cu ușurința accesării acestora. La ce bun, se spune, să memoreze elevul informații, când acestea sunt la un clic distanță? La ce-i mai foloseșe elevului, tânărului învățarea calculului, când calculatoare sofisticate de câteva grame se găsesc pe toate drumurile? De ce ar mai trebui, chiar, să învețe scrisul de mână, când pe tastatură scrisul e mai rapid, perfect din punct de vedere tehnic, maleabil? Și tot așa…

 Fără a insista asupra filiației acestor „întrebăciuni” de ancorare în superficialitate, vom face deosebirea între informații și cunoștințe. Dincolo de distincțiile operate de diverși teoreticieni, ne este util să operăm cu accepțiunea că informațiile preluate rămân în această ipostază, inerte, în timp ce informațiile dobândite prin cunoaștere, prin învățare, fac saltul la ipostaza de cunoștințe, ancorate și în alte „produse” ale învățării în domeniul gândirii, imaginației, voinței. Informațiile fără experiență, fără acțiune au doar o valoare inscripționată; nu e mai puțin adevărat că, în viață, avem și numeroase experiențe fără a produce cunoștințe: acestea rămân întâmplări; în școală, experiențele instructive sunt menite fără excepție a conduce la cunoștințe, adică nu doar la simple informații. Cunoștințele sunt informații care au sens, care acționează. Cât despre cunoaștere, se spune că așa cum simpla transmitere a pâinilor din mână în mână nu înseamnă hrănire, tot așa, transmiterea de date, informații nu înseamnă cunoaștere, învățare.

Societatea cunoașterii, prin afluxul copleșitor de informații, impune însușirea principiilor pentru orientarea în cotidian. Dar cum să fie însușite principiile fără să cunoști faptele? Cum să ajungi să așezi corect cuvintele în propoziții, propozițiile în fraze dacă nu faci zeci de zeci, sute și sute de analize gramaticale și sintactice? De unde să-ți vină întrebarea cum de nu încetează să curgă, dincotro vine și încotro se îndreaptă râul peste care treci dacă nu ai învățat cu migală și caznă zeci de lecții de geografie? Pe aici ar fi răspunsul pentru aceia care se întreabă ce rost are să înveți zeci de capitale dacă printr-un clic le afli pe toate, sau, ce rost are să-ți încarci memoria cu ani de domnie, dacă ți-ai propus să ajungi constructor.

Printr-o analogie, putem spune că societatea are pretenția că deține busola pe care o va înmâna indivizilor, iar școala trebuie să le ofere harta; însă, în timp ce lumea ar vrea ca harta să fie oferită direct, cu arderea etapelor, școala nu renunță la a o construi, așa încât folosirea busolei să fie conștientă.  Construind harta, vei ști să o explici altora, fiind competent doar în măsura în care poți să-ți exprimi gesturile prin cuvinte. De fapt, aceasta este noua ipostază a oricărei competențe: capacitatea de a te autoexplica.

În afluxul formidabil de informații al societății atât de profund marcate de tot mai accentuata metamorfozare a profesiilor, dacă nu vom învăța generațiile să ajungă la ele prin cunoaștere, adică prin înțelegere, prin căutare, acestea – generațiile – riscă să fie atrase nu de spectacolul educației, ci în vârtejul dezeducării(!), ajungând ceea ce parcă începe să se profileze:  persoane pe care nimic nu le mai miră, nimic nu le indignă, pentru care totul este normal, fără judecăți critice, cu un înțeles banal al creativității, care nu-și pot stabili propriile nevoi, nu-și pot desluși propriile sentimente, pentru care lucrurile sunt sistematic înlocuite cu reprezentările acestora.

Clarificarea unor concepte, stări, atât de controversate în diverse medii, dezbateri, ne poate duce spre saltul de la starea de labirint, la cea de ștafetă: riscul unui labirint este că te poți trezi în locuri pe unde ai mai fost, pe când într-o ștafetă, una specială, știi bine ce preiei și ce ai putea spori pentru a o preda mai departe. Atenție, însă: avem de evitat transmiterea unor sloganuri din ce în ce mai sofisticate, precum împovărate expresii de involuntară încărcătură ironică, din categoria „expert în educație”, vehiculate, de exemplu, pe la improprii simpozioane online etc. Apropo, ce-i acela simpozion online?

Sau, cât mai e până la ultimul schimb al unor asemenea ștafete?!


Share

29 martie 2014 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: , , , | 1 comentariu

Un comentariu

  1. Mulțumesc celor cărora „le place” scurta mea expunere de mai sus!

Lăsați un comentariu

Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *