„Fișa postului” școlii, o problemă... „prin perdea”

și, dacă vreți, un reazem sonor :

Scriu aceste articole nu pentru a provoca ostilități față de societate în întregul său, ci pentru a îndemna la o comunicare proactivă cu interlocutorul social.

Un enunț: orice discuție despre școală este complexă. Dezvoltând idei ale unui articol anterior, de această dată abordăm problema „fișei postului” școlii. Să gândim școala ca pe o entitate vie, care are o „fișă a postului”: seturile de competențe, atribuții și le stabileșe ea sieși, ori societatea, prin cine știe ce structuri ale sale, este cea care le definește, pe criterii economice, sociale, politice? Societății îi place să spună că școala este un prestator  de servicii; dar, prestatorul primește comenzi, materie primă, materiale și execută comanda întocmai. Însă, dezamăgire: se tot constată  că produsul (adică absolvenții)  nu corespunde nevoilor beneficiarului (societatea), nici pretenției observatorilor, „chibiților”. E nevoie de un „cifru”: a cui este culpa, a celui care produce, sau a celui care comandă produsul? Absolvenții blamați, „tâmpiții” produși de școală – cum ar spune „deștepții” care s-au văzut în capul coloanei – pot fi ei o deficiență „de producție”, și atunci vina e a școlii, dar pot fi și un proiect rău croit și o comandă beteagă, însă atunci e vina societății, identificată, în acest caz, ca fiind grupusculul de „experți”, a căror specializare este să scrie scenariul comportamentelor pentru semeni: aceștia sunt „producătorii” de curriculum. În această din urmă ipoteză, cu cât e mai bine executat proiectul prost rânduit, cu atât inutilitatea lui e mai evidentă. Școala poate fi un asemenea bun „producător” al unui proiect inutil, smintit mai apoi de vânzoleala reperelor din societate.

Da, relațiile dintre școală și societate sunt tot mai arbitrare: în timp ce societatea tinde să fie din ce în ce mai inegală, școlii i se cere să fie din ce în ce mai coezivă. Despre ce e vorba? Se spune despre o societate că este coezivă în măsura în care membrii săi întrețin relații sociale, împărtășesc aceleași valori, obiective comune și au sentimentul că aparțin aceleeași societăți. Păi, nu sunt tinerii pregătiți tocmai în acest spirit în școală? Nu permite școala, cumva, tinerilor să învețe și să interiorizeze cunoștințe, valori, reguli sociale comune pe întreaga perioadă a copilăriei și adolescenței? Nu le vorbește școala tinerilor despre felul cum depinde integrarea subiectivă  în societate, locul profesional, de efortul școlar pe care îl fac? Și ce găsesc apoi tinerii în societate? Sau, poate, procesul de individualizare al societății este în contradicție cu valorile școlii? Ori, o fi invers?! S-ar putea spune că marile probleme  ale reformelor în educație nu au fost generate de școală, ci au fost mereu incapacitatea sistemului social de a crea un îndreptar de anticipare a nevoilor societății.

E adevărat că uneori și școala reacționează instinctiv: sub presiunea a ce îi impune societatea, reacționează așa cum spunea Umberto Eco despre cei supuși caznelor: inventează absolut orice li se pare că ar fi pe placul „celor de sus”. Apoi, investesc o energie considerabilă în menţinerea acestor ficţiuni şi, de la un moment dat, cel puţin unii – şi cel puţin în parte – ajung să creadă cu adevărat în ele.

Revenind la problema coeziunii promovate de școală, la suprafața lisă, lunecoasă a mediului coeziv cerut școlii, la justificarea socială sau nu a acestuia, apelez la vorbele unui virtual pedagog nonformal de mega-succes în viață: numele lui este Bill Gates. Cu o amărăciune nici măcar deghizată, acesta spune: „Poate că școala ta a scăpat de învingători și învinși, însă viaţa NU. În unele școli s-au abolit corigențele și elevul poate încerca de câte ori vrea el să dea răspunsul corect la o întrebare. Asta nu seamănă, deloc, cu NIMIC din viața reală.”. Societatea românească preferă o asemenea școală? E posibil ca așa-zisul eșec al școlii să poată fi pus în legătură cu degradarea ideii de autoritate. Din acest punct de vedere, școala este neajutorată în societate, profesorul este neajutorat în școală, așa încât se vede pus în situația să  accepte statutul de „prestator de servicii” subordonat în fața familiilor și elevilor suverani în calitatea lor de clienți. În această ipostază, elevii învață doar că au drepturi, ignorând ideea datoriei.

Se spune că cel ce ridică probleme are probleme: eu cred că școala este prea la cheremul societății, că adevărata problemă a școlii nu e, totuși, de natură pedagogică, ci de  natură socială și că, din păcate, nu cu măsuri pedagogice se rezolvă curent problemele sociale.