Teodor Ștefănică

Omagiu

(prin revoltă)

Vrând să-mi exprim nemulțumirea față de expresia „mica unire” scrisă cu majuscule (!) și căutând „aliați”, am „găsit” un articol care „mi-a venit ca o mănușă”. Redau prima parte a acelui articol, scris anul trecut de colonel Florin Șperlea, redactor-şef al săptămânalului MApN, „Observatorul militar”.

„A ajuns să irite insistența celor care obișnuiesc (printre ei și profesori!) să numească Unirea Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, ca fiind „Mica Unire”, un „concept” nefast, în opinia mea, care s-a ițit și înstăpânit în mentalul colectiv în ultimele decenii.

Ba chiar un jurnalist se oferea să le explice copiilor, în paginile unui cotidian, ce presupune „Mica Unire”, „pe înțelesul lor” (eu tot timpul i-am bănuit de mai multă inteligență pe copiii cărora pretindem a le vorbi pe înțelesul lor, doar-doar vor pricepe ce ne străduim să le spunem!), utilizând formula aceasta nefericită de care va trebui să scăpăm cât mai curând.

Am procedat la o simplă căutare pe Google și am constatat că sintagma „Unirea Principatelor (Române)” este într-o vădită inferioritate numerică în raport cu aceea a „Micii Uniri”, care s-a lăbărțat continuu în mai toate zicerile, discursurile, textele omagiale și comemorative.

Înainte de toate, de ce e „mică” Unirea Principatelor? Prin raportare la ce? La „Marea Unire” de la 1 Decembrie 1918?

De ce am simți nevoia să clasificăm astfel cele două momente istorice astrale ale românilor, deși sunt cu totul diferite, în contexte internaționale complexe, deosebite, pretinzând, prin aceste formule limitative, implicit, că unul anume ar fi mai important decât celălalt?

Cel „mic” nu ar fi chiar „Mare”, iar cel „Mare” în veci va rămâne deasupra celui „mic”. Vă conjur, scoateți din vocabularul utilizat la 24 Ianuarie sau cu alte prilejuri, „Mica Unire”!

Generaţia paşoptistă a fost – incontestabil – cea mai creativă din istoria noastră. A pus bazele statului naţional, i-a dat independenţa şi a angajat ferm societatea românească pe drumul modernizării.
Paşoptiştii au beneficiat de doi factori favorizanţi: contextul internaţional şi extraordinara solidaritate naţională. Fără vigurosul curent de opinie publică, favorabil unirii, acţiunea lor ar fi rămas în aer.
Când Kogălniceanu a spus că Unirea naţiunea a făcut-o, el a exprimat concis o realitate fundamentală: elita şi masa au acţionat solidar şi unitar, exploatând inteligent un context internațional care viza îngrădirea Rusiei în drumul ei prin Balcani spre Strâmtori.

De ce ar fi „mică” o asemenea admirabilă realizare sub una din cele mai luminoase figuri ale modernității noastre, Alexandru Ioan Cuza? Domnitorul Unirii (nu al „Micii Uniri”!) strânge numeroase motive pentru care îşi merită locul în Panteonul naţiei. (…)”

Pentru aceea că un mare stereotip – „mica unire” - s-a insinuat în discursuri și se tot rășchirează deformând proiecția a ceea ce, pe deplin cuvenit, numeam într-un text al meu despre Unirea Principatelor Române că este adevăratul Arc de Triumf prin care se intră în istoria modernă a statului România, pentru aceea vă rog să dați un bobârnac expresiei „mica unire”, în respectul farmecului cu care din propriul sine atâtea generații s-au tot prins în Hora Unirii Principatelor Române.
Punct.

by Teodor Ștefănică

EMINESCU - e c o u r i

Perenitate și paternitate

„Universal deodată”, „din Eminescu, referiri ca-n sacra Biblie”.
(Nichita Stănescu)

• „Să facem astăzi ceea ce au făcut străbunii noștri la începutul epocii lui Matei Basarab, să ne arătăm hotărâți, pentru ca fiii noștri să nu cadă victimă celor ce exploatează țara și de treizeci de ani să trudesc să curme dezvoltarea noastră națională și să facă pe pământul românesc un stat cosmopolit.”
  (Dintr-un articol publicat în „Timpul„ din 18 mai 1879, cu referire la politicile vremii)

•  „Din capul locului, politica exterioară a guvernului nostru a fost șovăitoare, nehotărâtă, lipsită de energie, având numai și numai de scop de-a menține popularitatea oamenilor ce-l compun, nimic mai mult. Ceea ce s-a făcut în mod hotărâtor s-a făcut întotdeauna prea târziu.”
  (Dinntr-un articol publicat în „Timpul” din 4 oct. 1878, cu referire la dispozițiile Tratatului de la Berlin, 1878, care punea  capăt Războiului Ruso-Turc din anii 1877–1878 și prin care, printre altele, România anexa Dobrogea de Nord, însă ceda Rusiei țariste teritoriul organizat de România sub forma județelor Cahul, Bolgrad și Ismail - sud-vestul Basarabiei)

• „Schimbați opiniunea publică, dați-i o altă direcțiune, răscoliți geniul național – spiritul propriu și caracteristic al poporului – din adâncurile în care doarme, faceți o uriașă reacțiune morală, o revoluțiune de idei, în care ideea românesc să fie mai mare decât uman, genial, frumos, în fine, fiți români, români și iar români.”
  (Fragment din romanul „Geniu pustiu”, publicat postum la Editura Minerva, 1904)

• „În orice caz, de la rezolvarea chestiunii sociale și economice atârnă existența poporului românesc. Cine cu ocazia aceasta nu se va arăta cu inima bărbată, asupra aceluia cad cuvintele lui Vasile Lupu Voievod: «Cine-și viclenește moșia și neamul, mai rău decât ucigașii de părinți să se certe».”
  (Fragment dintr-un articol publicat în „Timpul”, 25 mai 1879, cu referire la unele dezbateri din Camerele României)

• „Dar, fiindcă la aproape toate posturile din țară poate aspira oricare cenușar, de aceea fiecare, care a învățat două buchi, (...) râvnește a se face roată la carul Statului. Și-au făcut ei, nu-i vorbă, mii de locuri în care să încapă, dar nu-i încape pe toți, încât acuma au de gând să scoată la maidan alt moft, descentralizarea și electivitatea funcționarilor publici, ca cel puțin pe rând să încapă pe pita lui Vodă; adecă vor să creeze un guvern de zece ori mai scump, c-un personal de zece ori mai numeros și mai netrebnic decât cel de azi, care să se schimbe din trei în trei ani și să se sature toți, căci numai cu libertatea, egalitatea și fraternitatea sadea nu se cârpesc toate coatele goale.”
  (Din articolul „Ilustrații administrative”, publicat în „Timpul” din 18 dec. 1877)

by Teodor Ștefănică

Astăzi, la al 32-lea lustru, despre iluștri ai Unirii!

(din nou)

PRIN MÂNJINA, SPRE 24 IANUARIE!

Costache Negri – 32 ani

Mihail Kogălniceanu – 27 ani

Nicolae Balcescu – 25 ani

Alexandru Ioan Cuza – 24 ani

Ion Ghica –  28 ani

Vasile Alecsandri  – 23 ani

Alecu Russo –  25 ani

Ion Ionescu de la Brad –  26 ani

Dimitrie Bolintineanu – 25 ani

Acestea erau vârstele unor tineri de excepţie pe la 1844, când au început să se întâlnească periodic la moşia de la Mânjina – azi satul Costache Negri din judeţul Galaţi – a familiei Negri, unde a prins rădăcini ideea Unirii.

Astăzi aduc omagiu lui Costache Negri, cel ce a fost sufletul grupului  de tineri cărturari care se reuneau adesea la Mânjina spre a discuta probleme de natură politică, spre a tălmăci în cuvinte  și fapte marile reforme europene ce vor prinde viaţă românească în timpul domniei lui Cuza Vodă. Forţa înţelepciunii sale drepte, căldura blândeţii şi nobleţea caracterului său au fost tăriile care au unit grupul, ca un exerciţiu pentru Unire. Ce model, ce modele pentru zilele noastre!

Românii, şi cu deosebire gălăţenii, să arunce o privire în timp şi vor vedea, acum  160 de ani,  pe

Alexandru Ioan Cuza – 39 ani, Domn al Principatelor,

Costache Negri – 47 ani,

Mihail Kogălniceanu – 42 ani

Ion Ghica –  43 ani

Vasile Alecsandri  – 38 ani

Ion Ionescu de la Brad –  41 ani

Dimitrie Bolintineanu – 39 ani

prinşi în vreo Horă a Unirii, după ce ani la rînd, adesea, la Mînjina, călcaseră iarba sau omătul, privind, respirând, discutând aprins, plănuind un excepţional drum istoric, încheiat simbolic cu o  Horă cât o ţară.

…Bălcesu se stinsese; peste vreo 10 zile va fi fost urmat de Russo…

Uneori sau ...adesea, pe nedrept, Galațiul, Mânjina Galaţiului sunt mai puţin marcate pe harta  națională a marii reuşite: Unirea din 24 Ianuarie.

by Teodor Ștefănică

Prefigurând zorii unei mari atracții!

Pentru generații de-a rândul ale ultimilor 150 de ani, Eminescu a rămas Marele Poet, un Tot Singular prin ceea ce a creat și modul în care a făcut-o. Astăzi, față de cei cărora școala li s-a adresat întotdeauna – copiii, tinerii – nu numai că nu au fost recuperate datoriile care se acumulaseră până în 1990  în sensul „înmânării” unei sfinte icoane, dar acestea, datoriile, s-au complicat. În contextul unor dezbateri referitoare la „depășirea blocajelor mitologice”, provocate de istoricul Lucian Boia, dezbateri pătrunse în cultura noastră după 1990, acestea  s-au „bucurat” ulterior de o proastă gestionare prin implicarea unor „analiști voluntariști”. Într-o asemenea frământare, zurbagii de tot soiul s-au apucat a se îndrepta obraznic asupra universului eminescian, contaminând, în drumul și-n reculul lor, opinia publică și, implicit, instanțe cu vocație educațională. Din fericire, școala și dascălii autentici rezistă unor asemenea atacuri, însă, în decența și altitudinea gestului lor, reacția față de dăunătorii pribegi nu a fost suficient de susținută.

Când marile spirite ale neamului au așezat poetul în fruntea esențelor culturii românești, ne întrebăm dacă mai e nevoie să ne oferim chezași pentru opera eminesciană, în toată complexitatea ei. Ne rămâne, totuși, să transmitem tezaurul celor care vin după noi. „A fost cândva un Eminescu, de o învățătură, de o bogăție, de o sinceritate și de o putere uimitoare” (N. Iorga).

Să ne închipuim un scenariu axiologic strălucitor, în care purtătorul semnificațiilor să fie Poetul. Drumul spre El ar fi drumul către însăși sănătatea poporului nostru. Cu cât sunt mai timpurii primii pași și mai cu grijă îndrumați, cu atât atracția e mai captivantă, pentru că mrejele acesteia intră în cămara fără dimensiuni: sufletul.

Păstrându-ne în cadrul generos al școlii, ne întrebăm cum să-i apropiem pe elevi de un univers față de care chiar noi, cei mari, ne apropiem cu sfială? Se face suficient pentru a cultiva imaginea monumentală a Poetului? Există o anume vârstă la care un asemenea demers e mai potrivit? Este masa de elevi în stare să relaizeze măreția operei eminesciene? Ce și cât ar trebui selectat din opera poetului și, mai ales, cum ar trebui prezentată în școală? Sunt doar câteva din întrebările pe care ni le punem atunci când încercăm să „mediem” contactul dintre elevii noștri și Eminescu.

De fapt cu ce operăm? Pe de o parte sunt elevii, pe de altă parte e Eminescu-Poetul, genial, dar și, cu note mai lesne perceptibile, Eminescu-Omul, înverșunat să-și arate rangul pe Pământ. E un lucru constatat că, date fiind particularitățile elevilor la diferite vârste, strădania de a le prefigura o atracție ideatică nu e tocmai ușoară. O cale care ar putea fi urmată este aceea ca, prin creații cu grijă alese și prezentate, să-i apropiem de omul Eminescu, pentru ca de aici să încercăm iarăși a urma căi ale spațiului operei.

Considerăm că actuala alcătuire a manualelor de literatură română nu reflectă respectul pe care-l datorăm celui mai de seamă făuritor de „piatră rară” revărsată pe moșia limbii noastre. Dispersarea unor fragmente, puse doar în slujba studiereii unor „unități de învățare”, nu reușește să inducă în mintea elevilor icoana Poetului, pe care o vom întâlni mai târziu la orice răscruce a creației lirice românești. Cum vom sluji, oare, proporția dintre profunzimea și înălțimea spiritului eminescian – pe de o parte – și dimensiunile altor mari spirite ale neamului – pe de altă parte – raport recunoscut de ei înșiși a fi unul supraunitar?

De ce nu valorificăm scrieri fundamentale despre viața poetului spre a prezenta elevilor, tinerilor aspecte semnificative despre trecerea prin lume a Luceafărului, trecere ce se poate constitui într-un mare exemplu de iubire a poporului din care a răsărit, de dragoste față de învățătură, față de carte, care i-a absorbit întreg sensul vieții. Un captivant model de nouă lectură a poeziei eminesciene ni-l oferă criticul Alex Ștefănescu, „intimidat de ceea ce a putut să facă un tânăr din secolul nouăsprezece din cuvintele limbii române” ( Eminescu, poem cu poem). Interesul pe care îl manifestă copiii, mai mici sau mai mari, în legătură cu detaliile biografice ale unor oameni de seamă despre care învață este deosebit, acestea atașându-i mai mult de modelul de viață și creație prezentat.

În cultivarea atracției pentru Eminescu, integrarea unor elemente locale în demersul nostru ar fi, cu siguranță, profitabilă. Câți dintre elevii noștri actuali sau foști știu că statuia Poetului din „Parcul Eminescu” este primul monument ce i l-au ridicat românii? A fost prilej atunci, la inaugurare, ce s-a petrecut într-o duminică de 16 octombrie 1911, ca însuși ministrul cultelor și instrucțiunii publice să fie de față la Galați (erau vremuri când miniștrii își găseau timp să cinstească faptele contemporanilor). S-au mai strâns atunci în jurul statuii și au rostit cuvântări Nicolae Iorga, Mihail Sadoveanu, Duiliu Zamfirescu și alți mari români, dar și străini de seamă. Așa au știut înaintații noștri să arate cinstire celui pe carte l-au iubit ca pe un prieten sau ca pe un învățător al lor.

Să spunem toate acestea celor ce cresc și, poate, mâine sau poimâine, încă mai prinzând o frântură de dimineață la trecerea prin Parc, n-am mai rămâne dezgustați și înfuriați la constatarea unei alte barbarii comise față de muza lui Emin.

Dar, de ce-am mai continua, când putem, bine, încheia întărind autoritatea sensului celor spuse până aici, citând din nou pe Nicolae Iorga și recapitulând că Eminescu rămâne „un simbol de credință tare în neam, un aspru supraveghetor moral”.

Ca dascăli, cu rostul de a tot prefigura zorii marilor atracții, un gând ne apasă, totuși: aniversarea Poetului nu este și un prilej de adânci mustrări de cuget?

by Teodor Ștefănică