Viața, de la sintactic la semantic
Explozia de mulțumire, de satisfacție, de emoție, în cele din urmă, care a umplut orașul în ziua patronului spiritual al României și protector al Galațiului - ziua Sfântului Apostol Andrei – m-a dus cu gândul la o mai veche reflecție: mă întrebam, mai în urmă, dacă toată evoluția tehnologică este spre mulțumirea sufletească a omului, sau ea „ne scapă”, fiind, de fapt, tot în considerarea lucrurilor, spre a se deservi unele pe altele din ce în ce mai cuprinzător, în timp ce omul devine chiar el o unealtă a acestora. Mă întrebam atunci dacă progresul tehnologic este „in rem” sau „in personam”.
Astăzi, mă folosesc de alte două cuvinte, pe care le știm cu toții din școală, sintactic și semantic, spre a încerca o altă privire asupra vieții. Procedând reducționist, să acceptăm că nivelul sintactic este al regulilor, iar nivelul semantic, al sensurilor.
Văzând mulțimea de oameni luminoși, m-am dus cu gândul la înțelesul că trecerea de la îndeletnicirile zilnice ale fiecăruia la bucuria aceea strălucitoare este, de fapt, saltul de la aspectul sintactic la cel semantic al vieții. Sintactic, viața are repere clare, obiectivate, chiar materiale: săvârșim aceleași sau diferite operațiuni, respectăm aceleași sau diferite reguli; în acest înțeles, dimensiunea sintactică identifică impecabil, dar nu unifică; asta face dimensiunea semantică, nivelul imaterial al vieții, în care ne regăsim fiecare sensul.
Cum să facem, așadar, să înțelegem toți că viața este un lung șir de „unități de învățare” ale căror lecții sunt doar pivoți sintactici, coordonați sau în subordonare, în timp ce noi ar trebui să țintim spre nivelul semantic? Abia aici viața este o categorie universală, convergentă pentru toți, în care să tindem să ne regăsim.
Cum să-i facem pe oameni să înțeleagă aceea că dacă nu reușesc minunea întrețeserii din ecourile tuturor lecțiilor de viață a covorului semantic, viața lor toată ar fi o fără de noimă înșiruire de fapte, reguli, definiții, așadar de repere sintactice?
Nu spre a ne elibera de presiunile canonice ale regulilor, ale îndatoririlor, nici spre a disprețui canonica stăpânire a sintaxei traiului, dar mi-aș dori, nu numai în preajma sărbătorilor, români care să treacă dincolo de sintaxa vieții, care se abandonează sensului, care poartă asupră-le descătușarea semantică a ceea ce fac!
Suntem deja în decembrie: colindul meu a și pornit naveta între simboluri și îndatoriri...
Festivalul „George Enescu” - festival de lecții!
„Magia există !”
Sub acest inspirat generic, luna septembrie (1-28) a venit cu un dar strălucitor pentru România, prin aducerea la un loc a unei lumi cu totul speciale, lumea distinsă și rafinată a muzicienilor lumii.
XXI, 150, 9, 15 – ar putea fi o înșiruire de cifre magice. Nu chiar, pentru că ele înseamnă, pe rând, numărul ediției din acest an a Festivalului, numărul evenimentelor desfășurate în București și în alte orașe (din nefericire, nu și la noi), numărul milioanelor în bancnotă europeană alocate Festivalului, ziua din ianuarie 2013 – ce fericită coincidență – când Festivalul s-a deschis publicului prin punerea în vânzare a abonamentelor.
De-aș fi specialist în muzică... Dar nu, nu sunt. Spun specialiștii că muzica clasică necesită o puternică implicare intelectuală. Fără studii anume, nu ne rămâne decât să ne abandonăm ușor sunetului. Asta am și făcut. În această stare, sub impresia puternică a muzicienilor lumii, vizionați sau ascultați în direct, nu m-am putut sustrage tentației de a reflecta pentru lumea noastră, lumea școlii.
Pentru noi, a fost și un festival de lecții, o salbă de învățăminte.
Să zicem...
Lecția dirijorului.
Să ne gândim că am fi asemenea dirijorului unei orchestre, persoane de referință, că am fi dirijorul care conduce, coordonează, stabilește ritmul, dinamica. A cui? Dinamica grupului, a clasei. Așa, am ține seamă că de multe ori, valoarea gestului nostru întrece valoarea însăși a conținutului, a fondului cu care vrem să ne chivernisim elevii. Eu zic să ne asumăm un asemenea rol în clase, în școli. Oare cei din afara școlii, „spectatorii”, înțeleg ei întotdeauna greutatea acestui rol?
Lecția armoniei.
Am mai putea să facem efortul ca în grupul în care ne aflăm, sau în cel pe care îl „dirijăm”, să percepem simultan existența fiecăruia, a „concordanței fonice” a relațiilor într-un moment dat, dar și în succesiunea lor, străduindu-ne să ducem spre desăvârșire potrivirea lor... Ar putea fi aceasta o cale spre zona numită stil, cu care să ne autoidentificăm în lumea asta largă...
Lecția echilibrului
Într-un sport care la prima vedere nu pare a avea ceva comun cu finețea, se spune că învinsă și dusă în punctul cel mai de sus, greutatea s-ar prăbuși dacă la un capăt s-ar așeza o pasăre colibri; atâta maximă finețe în echilibru are efortul masiv al sportivului! În muzică, în muzica clasică, exemplul ar căpăta irizări scânteietoare: niciun sunet nu poate lipsi din complexitatea operei, nimic nu ar mai trebui alipit. Atât de mult avem de învățat ce virtute e să nu depășim cu nimic măsura! De câtă perseverență e nevoie până la echilibru! Cât de ușor ajungi din echilibru la calm și limpezime! Cât de lesne, examinând cu vedere clară, ajungi la încredere, la liniște! Cât de lin, în liniște poți discerne esențialul! De aici, până la atingerea scopului e cale doar de un acord...
Cât despre lecția proporțiilor, am putea spune și aici că, întrucât de la un loc lipsa și prisosul se pot schimba în contrariul lor, e bine să fim moderați în prosperitate și înțelepți în răstriște...
Ar mai fi lecția solistului, lecția spectatorului...
Da, muzica poate schimba viețile oamenilor; de aceea, să nu o evităm; mai mult, să o oferim, cu deosebire celor mici. Știu că, dacă încă nu suntem pe deplin, putem fi o comunitate bazată pe valori; știu că suntem mai mult și mai bine decât ce se spune rău despre noi și chiar decât ce spunem noi înșine despre noi. Spunem despre ceilalți că vrem să fie altfel: pentru asta, să nu renunțăm a le arăta că noi suntem altfel. Îndemnul dintr-un program al Festivalului de a căuta „acele lucruri care ne leagă, în loc să căutăm ce ne dezbină” mi s-a părut a fi bun de asociat cu muzicalul îndemn „cine are urechi de auzit, să audă”.
Cu toate acestea, astăzi e ultima zi de Festival. Poate mai prindem ceva!
.......................................................................................
În timpul vizionării unui „concert de la miezul nopții”, de niciunde a apărut într-un colț al încăperii un mic păianjen; l-am zărit și, altfel, poate l-aș fi strivit; dar nu... Mi-am închipuit că firele pânzei pe care o va țese ... A doua zi, l-am dus în foișor...
Un suflet generos!
Dinspre asprul drum al datoriei, de pe scurtele cărări ale mulțumirii, s-a abătut năprasnic și fără întoarcere zilele acestea și vrednica, destoinica îndeplinătoare de fapte, povățuitoare a atâtora dintre noi în strădania spre mai mult și mai bine, draga noastră colegă Maricica Stanciu. Căci dacă e adevărată înalta învățătură a jertfirii omului, cum că, în adevăr, el nici nu a fost, ci faptelel lui dăinuie spre a se amesteca pe vecie cu cei ce rămân, dacă așa e, atunci Maricica a știut cel mai bine să-și împodobească amintirea, spre pilda celor ce ne-om fi întrebat de-atâtea ori dacă și cât mai poate.
S-a stins mult prea devreme și prea repede ca și cum n-ar mai fi vrut să stea în lumea asta care se grăbise mai anul trecut să-i dea a înțelege că a sosit timpul de odihnă, forțându-i pensionarea, fără să priceapă exemplul superior de conștiință, de onestitate, de abnegație pentru întreg câmpul profesional. Cine știe dacă zbuciumul sufletesc, pe care mi-l împărtășea cu reținere, n-o fi mușcat adânc din sănătatea ce nu-i părea a fi o preocupare. Cine știe dacă nu ar fi fost mai bine, poate, să se împace cu odihna, pe care a tot dat-o în lături...
Ca dascăl pentru cei mici, într-un răstimp ca inspector școlar, mai în urmă și spre deplinătate ca formator de profesori, Maricica a fost o clasică prin siguranța ce se întrevedea fără ostentație în tot ce făcea, dar și o romantică prin înflăcărarea cu care se avânta în orice era nou. Tot timpul plină de planuri, de subiecte, de acțiuni, mintea ei o fi dus zilnic, an de an lupta înverșunată spre mijlocul de îndeplinire, cu prețul ajungerii înainte de vreme la această clipă de durere.
N-avem noroc la oameni: se ivesc rar printre noi, caută desăvârșirea și sfârșesc repede în a face parte din ea.
Cuvântul zilei
E din nou 6 august.
A mai trecut un an... Mă aflu acolo unde se poate vedea cum răsăritul se închipează din apă, iar apusul se destramă în niciunde...
În sincopa dintre ieri și mâine, „astăzi”-ul meu riscă să rămână captiv în unghiul dintre mare și văzduh.
Nu știu de ce, primul cuvânt la care m-am gândit dimineață a fost „măsura”: nu mă opresc asupra niciunuia dintre înțelesuri, însă cel din artă ar putea să mă ademenească.
De aceea, aflat sub această servitute, cuprind „măsura” în spusele către prietenii mei , pe care îi îmbrățișez și cărora le mulțumesc pentru buna și frumoasa lor apropiere de mine...
Un trăsnet!
IN MEMORIAM MIHAI VASILIU!
Sfântul Ilie este ziua din calendar în care ne așteptăm ca baierile Cerului să ne trimită trăsnete pe Pământ...
Ca un trăsnet a lovit în comunitatea școlii gălățene vestea morții profesorului Mihai Vasiliu în această dimineață!
De undeva din București mi-a ajuns mie această teribilă știre: de la foști elevi, derutați și ei de acest tip de semne ce le primesc prea devreme despre trecerea vieții: dispariția tragică, neașteptată a câte unui profesor prețuit sunt mari zguduiri ale trecutului lor.
L-am cunoscut în ipostaze diverse pe profesorul Vasiliu.
Cronologic, mai întâi din tumultul pregătirii unei admiteri la medicină de către o persoană apropiată: a fost admisă „din prima”, cu notă frumoasă la fizică, cu totul datorată lecțiilor „magistrate” de profesor.
Mai apoi, ca inspector școlar general l-am cunoscut direct. Părea că voia să se înconjoare de haloul unui șef aprig, neînduplecat, în preajma căruia să fii preocupat să scoți pălăria înainte de a rosti. Se adresa ierarhic de la nivelul exigenței față de propria-i ținută intelectuală: cine nu era captat pe acest palier primea semnale evidente de nepotrivire. Codul său emoțional, însă, era lesne de „spart”; de fapt, cam asta se pare că l-a trădat de mai multe ori în viața-i, neliniară și aprigă, dar tot timpul pe culmi, niciodată la poalele reliefului intelectual.
Ca profesor, am avut privilegiul să-l cunosc indirect, profesor al fiicei mele; deși ne cunoșteam și ne întâlneam uneori pe holurile liceului, nu am deschis niciunul dintre noi discuția despre subiect; schițele de portret făcute de fiica mea, ca elevă, au confirmat și întregit faima pe care o avea ca neîntrecut în a plasticiza noțiuni de înalt rang teoretic, în a le furniza în format „3D” elevilor, așa încât mai apoi singure, ele, noțiunile, să-și afle locul în construcția întregului disciplinei predate, în comuniune cu celelate discipline de studiu conexe. Fiica mea nu va uita „nota Vasiliu” obținută la admitere; zeci de elevi nu vor uita calificările și premiile obținute la înalte și exigente concursuri naționale și internaționale.
L-am cunoscut în urmă ca părinte de fiică-elevă, tot indirect: dedicat cu totul și aici, păzea cu strășnicie drumul școlăresc al fiicei sale, gata să se repeadă în apărare la cel mai mic semn ce tulbura confortul fiicei și al tatălui ocrotitor. Nu era chip să i se clatine orizontul lui de așteptare fără să nu simți o anume tensiune, care cândva urma să se reverse. Își ținea cumpătul cu prețul acumulării echilibrelor instabile, cum ar fi spus chiar el, ca fizician.
A trecut prin multe în viață omul Mihai Vasiliu, însă de fiecare dată numai prin voința sa, niciodată ca obiect al altora; dar adevăratul lui rost a fost în școală, la catedră, în laborator, acolo unde marele timid - în fapt - era stăpânul! Așa a și sfârșit, ca un stăpân care nu s-ar fi putut supune vreunei dispariții treptate. Despovărată de toate cele lumești, aceasta va fi icoana din sufletele sutelor de discipoli, dar și portretul colegului căruia în cancelarii i-a fost recunoscută autoritatea.
Dacă zilele acestea nu vor suna toate clopotele urbei pentru acel ce s-a deosebit printre oameni, măcar noi să ne smulgem de la nimicurile ce ne macină și să ne descoperim în semn de salut la plecarea unui mare profesor, înfiorați de aceea că noi rămânem noi, iar el a fost el, în panteonul iluștrilor magiștri – profesorul Mihai Vasiliu!
Spre ultimul clopoțel!
(SCRISOARE DESCHISĂ)
Măreția unui amurg poate chiar întrece avântul unui răsărit (TS)
...revin asupra unor rânduri scrise acum ...câteva unități de timp...
...textul pare lung; experiența cu ultimul articol, de dimensiuni mai mari, mi-ar spune că cititorii mei nu au răbdare, sau timp pentru astfel de ...producții; mai încercăm o dată, cu speranța că rândurile ce urmează vor ajunge măcar sub privirile unei părți dintre destinatari!
*
* *
În fiecare an pe la vremea aceasta, câte o generație întreagă de dascăli se pregătește să-și încheie cariera didactică. Pe dumneavoastră, cei din acest an, vă rog să îngăduiți aceste rânduri.
Zilele care urmează, cancelariile școlilor au datoria onorantă de a marca un jubileu: acela prin care să-și arate recunoștința pentru magistratura de la catedră pe care ați săvârșit-o o viață, cu hărnicie și onestitate. Știu că nu ați făcut-o pentru onoruri și că adeseori ați cunoscut amneziile societății în ansamblul ei, societate care, de tot atâtea ori, și-a arătat, astfel, lipsa de gratitudine față de cei care o slujesc cu credință: prea adesea ați fost printre aceștia, dumneavoastră, care nu ați ezitat să dați atât de mult pentru foarte puțin!
Înaintea serbărilor pentru elevi, fiecare școală, cu toată suflarea ei, vă datorează dumneavoastră o serbare, căci cine ar putea numi altfel un asemenea prilej de rămas bun decât ca pe o serbare culturală de recunoștință pe care cei ce rămân o datorează celor ce încă nu au plecat.
Sutele de copii și tineri, a căror forță în creștere ați știut să o convertiți în făurire de oameni, au putut să se adape din strădania dumneavoastră de a îmbina talentul cu abnegația stăruitoare, blândețea cu asprimea părintească, stricta îndeplinire a îndatoririlor cu voia de a face mai mult. O învățătură se desprinde și din ceea ce n-ar fi trebuit să faceți mereu: discreția „trecerii” dumneavoastre poate servi drept model unor mărșăluitori zgomotoși și dezordonați de pe aiurea (sau, poate, chiar de pe lângă noi! – scuze!). Să fii dascăl nu e la îndemâna oricui, să fii dascăl iubitor de chemarea ta e și mai de preț! În rotunjimea acestei aprecieri vă aflați dumneavoastră, nu doar ca veniți într-o familie ce nu îngăduie aproximații, ci chiar având chemare pentru aceasta. Forța generației dumneavoastre constă în aceea că nu v-ați sustras conștiinței lucrului cu temei făcut, simțului datoriei împlinite, la care trebuie vegheat spre a nu deveni din fapt cotidian doar un atractiv subiect de literatură.
Aș vrea ca în obișnuitul „La mulți ani!” să topesc toată admirația și respectul meu pentru dumneavoastră, care ați avut puterea de a trece prin toate spre a ajunge într-un loc de unde să scrutați cu îngăduință pașii celor ce vă urmează – când ezitanți, când siguri, dar cu speranța că îi vor duce acolo pe unde dumneavoastră veți fi trecut. Mai cred că veți ști să răscoliți doar cu o mângâiere scumpele amintiri despre școală și atunci ne veți mai trece pragul. Vă așteptăm!
Vă urez din suflet ca sănătatea să vă fie adăpostul sub care să ticluiți noi proiecte, pe care să le duceți la bun sfârșit, împreună cu cei dragi!
Iar dacă ceața prin care se pare că încă mai orbecăim va fi risipită, să nu vă pară rău că nu sunteți ...între arme: cei ce dau conștiință morală ostașilor (=urmașilor), au în biruința acestora tot atâta parte cât și cel mai îndrăzneț general aflat la comandă!
La mulți ani, doamnelor învățătoare!
La mulți ani, doamnelor educatoare!
La mulți ani, doamnelor profesoare!
La mulți ani, domnilor învățători!
La mulți ani, domnilor profesori!
„Crucea” școlii: mofturoșii vocali și tabloizi
- Am citit zilele trecute, de răgaz dăruit de Paște, un mic studiu referitor la „crucea” - am gândit eu - pe care o duce școala în zilele noastre, material care nu se supune schemelor mimetice de denigrare a școlii românești, cum adesea se face doar așa, că pare a fi o marcă a emancipării, sau o amprentă de cultură care-și dă familiar binețe cu europenitatea, chipurile. După cum e și logic, toate societățile – civil, științific, în specialitate – dezbat problemele școlii, însă doar la noi comentatorii mai vocali sunt denigratorii, cei aflați în terțe relații cu școala, cei rămași la nivelul percepției de fost elev, cu frustrările sale, sau de părinte mofturos și nemulțumit.
Am felicitat-o pe autoarea articolului, pentru maturitatea percepției, a analizei. - În disputa de prioritate între școală și societate, ne putem întreba cine și cui ascultă nevoile: școala pe toate cele ale societății, sau societatea pe cele anume ale școlii? Din acest punct de vedere, cum a fost până nu demult și cum e acum? Încrederea în școală a funcționat perioade întregi ca puternic imbold al acesteia, făcând-o, ca instituție, să funcționeze din îndatorire, nu din obligații transmise ca atare, sau constrângeri deduse din diverse contexte ale dezbaterii. Am putea invoca aici ecuația universală a influențării succesului prin încrederea arătată celui ce face: succesul școlii poate fi în dependență și de încrederea pe care societatea o exprimă în potențialul său.
- Pe de altă parte, este școala responsabilă de setul de competențe ce îi este stabilit în „fișa postului” pentru a-l implanta generațiilor, sau societatea, prin cine știe ce structură a sa, este cea care definește competențele, pe criterii economice, sociale? Cu alte cuvinte, dacă produsul (adică absolvenții) nu corespunde, adică nu-și găsește utilitatea, a cui este culpa, a celui care produce, sau a celui care comandă produsul? Absolvenții blamați, „tâmpiții” produși de școală, cum ar spune deștepții care s-au văzut în capul coloanei, pot fi ei o deficiență „de producție”, și atunci vina e a școlii, dar pot fi și un proiect rău croit, însă atunci e vina societății, anume a acelui grupuscul de ”specialiști în competențe”, a căror specializare ar fi să scrie scenariul comportamentelor pentru semeni. În această din urmă ipoteză, cu cât e mai bine executat proiectul prost rânduit, cu atât inutilitatea lui e mai evidentă. Școala poate fi un asemenea bun „producător” al unui proiect inutil.
- O altă confuzie în evaluarea situației dificile în care se află școala în contextul epocii digitale este aceea între „învățare” și „informație”, mai exact ritmul de colectare a informațiilor. La ce bun, se spune, să memoreze elevul informații, când acestea sunt la un clic distanță? La ce-i foloseșe învățarea calculului, când calculatoare sofisticate de câteva grame se găsesc pe toate drumurile? De ce ar mai trebui, chiar, să învețe scrisul de mână, când pe tastatură scrisul e mai rapid, perfect din punct de vedere tehnic, maleabil? Și câte și mai câte...
- Pentru a ne descurca în conglomeratul confuz de aprecieri, e cazul să facem distincție între etapele succesive ale societății, în devenirea sa: societatea manufacturieră, societatea industrială și actuala societate a cunoașterii. În prima, era nevoie de omul care știa bine să facă; în etapa industrială, era nevoie de cel ce știa ce trebuie să se facă; în sfârșit, societatea cunoașterii are nevoie de oameni care pot să-și mobilizeze rapid resursele de cunoștințe, pe baza principiilor, dar și să se autoexplice, să-și verbalizeze gesturile pentru a le explica celorlalți. Societatea cunoașterii, prin afluxul copleșitor de informații, impune însușirea principiilor pentru orientarea în cotidian.
- Dar cum să fie însușite principiile fără să cunoști faptele? Cum să ajungi să așezi corect cuvintele în propoziții, propozițiile în fraze dacă nu faci zeci, sute de analize gramaticale și sintactice? Cum să te întrebi ce râu o fi acela peste care treci dacă nu ai învățat zeci de râuri? Cum să constați că străbați o câmpie, o zonă de dealuri, dacă nu ai fi învățat despre zeci de câmpii și dealuri? Aici e răspunsul pentru aceia care se întreabă ce rost are să înveți zeci de capitale dacă printr-un clic le afli pe toate, sau, ce rost are să-ți încarci memoria cu ani de domnie, dacă ți-ai propus să ajungi constructor.
- Printr-o analogie, putem spune că societatea are pretenția că deține busola pe care o va înmâna indivizilor, iar școala trebuie să le ofere harta; însă, în timp ce societatea vrea ca harta să fie oferită direct, cu arderea etapelor, școala nu renunță la a o construi, așa încât folosirea busolei să fie conștientă. Construind harta, vei ști să o explici altora, fiind competent doar în măsura în care poți să-ți exprimi gesturile prin cuvinte. De fapt, aceasta este noua ipostază a oricărei competențe: capacitatea de a te autoexplica.
- Școala se află pe turnantă nu numai în România; în negocirea curbei trebuie să ne implicăm fără precupețire, altfel rămânem la dispoziția terților, a celor vocali și tabloizi. Prețul prezenței noastre este tocmai încrederea socială care trebuie recăpătată, pentru că școala a avut-o cândva. Pentru aceasta, starea școlii trebuie dezbătută în amfiteatre autentice, nu la tarabe dispuse în amfiteatru.
07 mai 2013 - Paștele ortodox
Lumină lină din LUMINĂ!
Astăzi, sâmbătă, ne oprim pentru câteva zile din frământările noastre lumești și din truda pământească pentru a ne încredința cugetul din nou inițierii în Taina Învierii, trăită odată aievea între Pământ și Ceruri și celebrată apoi cu cea mai înaltă și tulburătoare solemnitate.
În noaptea aceasta, tot ce poate cuprinde înțelesul nostru despre materie, gând, trăire se va topi în Lumina Sfântă.
Fie ca Lumina Învierii să-Și reverse Grația Divină asupra familiilor voastre!
Hristos a înviat!
Valoare și dovezi (parafrazări confuze!)
- Eu cred, spune unul, că dacă te naști la ivitul Soarelui ai șansa să devii mult mai înalt, să ai un orizont foarte deschis, să fii zărit în același timp de foarte mulți și să durezi mult mai mult...
- Se prea poate, însă, când te naști odată cu vântul de primăvară, sigur vei fi mai puternic, mai liber și, de ce nu, mai nesupus, adaugă altul...
- Păi așa, spune un al treilea, e posibil să te naști chiar și odată cu pietrele. Ai șansa să devii mai statornic, mai neînduplecat și chiar mai înțelept...
- Oho, intervine altul, ce-ar fi să apari pe lume odată cu un izvor? Nu credeți că ai putea arăta și libertate, și putere, și înțelepciune în a-ți croi singur drum să ajungi acolo unde trebuie să ajungi?
Unul doar ascultase până atunci.
- Ce se face – spuse acesta - unul care se naște mult mai târziu, când soarele, vântul, pietrele vor fi ajutat deja la zămislirea mătcii pârâului, a albiei înțelepciunii? Acesta ce-ar mai putea fi?
- Propria lui desăvărșire, spuseră ceilalți, toți odată!
...........................................................................................
Aceasta ar putea fi discuția unor evaluatori, care, pentru o clipă, uluiți de clivajul dovezilor, se lasă împresurați de închipuiri. ...Valoare menită, sub patronaj, dar și valoare trudită!... Grade diferite în merit ale acesteia!
„In rem” versus „in personam”!
(Pretext pentru final: „Progresul nu are niciun rost atâta timp cât există pe lume copii nefericiți” – A. Enstein)
Sfârșit de zi. Zi de lucru. O zi ca oricare, adică ticsită de probleme, situații, de chestiuni, treburi, pricini, socoteli. Parte din ele știute, așteptate, întrezărite. Altele, întâmplătoare, neprevăzute, dar de neevitat. Mă gândesc dacă toate astea, rezolvate, ajung în vreo formă la cei ce umplu cu firescul și spontaneitatea lor încăperile școlilor: copiii. Nu pot să evit a mă trece și pe mine printr-o grilă de evaluare; de aici până mai departe, nu e mult: gândul la confort – disconfort – progres, la istoria acestui trial în lumea oamenilor vine așa, dintr-o dată. Cu alte cuvinte, cum funcționează pentru om binomul confort – disconfort în baia de progres tehnologic, de care, chipurile, beneficiem.
Ducem noi o viață mai confortabilă pe măsură ce civilizația, partea materială a lumii, progresează? În dicționare, tremenul „confort” este asociat invariabil cu cel de „comod”. Dacă a te simți în confort înseamnă comoditate, ne simțim noi, partea omenească a lumii, mai confortabil când printr-o simplă atingere a unei suprafețe translucide accesăm orice informație dorim, aflând instantaneu tot ce se întâmplă în orice loc din lume? Suntem oare mai relaxați dacă nu mai suntem doar ai locului, ci ne putem (ba chiar, din ce în ce mai mult ni se și cere!) amesteca dintr-o dată în atâtea treburi petrecute aiurea?
Eu cred că există o sumă constantă a binomului progres tehnologic – confort uman pur și simplu, natural: aluneci spre progres existențial cu prețul corelativ al disconfortului de stare, și staționezi într-un confort curat renunțând la dinamica progresului material; dacă s-ar putea cuantifica cei doi termeni, suma algebrică a acestora ar cam fi constantă. Despre ce confort putem vorbi la civilizațiile futuriste, închipuite, ca în „Star Trek”? Care omenire poate fi considerată mai liberă, mai relaxată, cea care își măsura vremea în săptămâni, luni, în contact direct cu tot ceea ce voia să transforme, sau cea care într-un fel de captivitate își drămuiește digital timpul în minute, chiar secunde?
Mă întreb dacă lumea va învăța la timp lecția vulnerabilității plăsmuitorului, pe care Manole Meșterul a aflat-o abia când a ajuns la summumul lucrării sale. Dar cu ce preț! Transpunând în registrul temei noastre două expresii din alt domeniu, mă întreb dacă societatea progresează cu adevărat „in personam”, în aprecierea persoanei, a omului, sau „in rem”, adică în considerarea lucrului, a obiectelor materiale...
Sinteza reflecțiilor mele ar putea lua forma unei parafraze a citatului-pretext din debut: „progresul nu are niciun rost atâta timp cât oamenii sunt stresați”!
Fie ca în vacanța școlară cât mai mulți dintre noi să poată exersa ipostaza confortului!