Tonuri și nuanțe
Anume astăzi, m-am gândit că aș putea scrie despre tâlcul a două vorbe, însă fără dicționar; o gustare, doar o picătură din farmecul ambiguității, astăzi ne este permis. De ce nu? Astăzi, când se celebrează starea de grație, putem să ne zbenguim puțin, lipsiți de seriozitate, printre înțelesuri.
Așa pornind, am putea gândi la tonuri și nuanțe, dacă am vorbi, de pildă, despre bărbați și femei, sau, fideli ambiguității optate, am putea pe furiș gândi la bărbați și femei, după rânduială, vorbind despre tonuri și nuanțe... Ei – tonuri, ele – nuanțe! Nuanțele sunt prin excelență feminine; tonurile își poartă chiar și în dicționar povara masculinității ambigue. Nuanțele sunt ale florilor! Tonurile dau simbrie albului sau negrului. Și totuși..., tonuri înalte și expresive, tonuri joase și triste...
S-a spus – dar eu nu cred în asta – că s-a putut observa în combinația tonuri – nuanțe cum că omenirea s-a îmbogățit cu un limbaj inedit și simplu: categorii întregi sunt dispuse să transmită mesajul cedării complete a conducerii, după cum optează spre deschis (unii bărbați spun spre blond); dimpotrivă, altele nu au nicio înclinație spre a fi captate, urmărind ele acapararea țintei; și unii, și alții se tem de nuanțe și închid ochii, așteptând lumină...
Astăzi, de Ziua Mondială a Poeziei, am preferat tonului academic, sobru - care anunță întâlniri ale elitelor etc. - o nuanță fantezistă, a sinelui, pentru că Sărbătoarea Poeziei poate fi celebrată ca în singurătate...
De aceea, dacă ați ajuns până aici, vă rog să reflectați în liniște!
Unice
Dac-ar fi
ca
ELOGIUL sincer
pe care îl exprim astăzi pentru voi
să vă aducă un plus de desfătare în suflet,
din asta mi-aș revendica
încă o dată
bucuria de tată,
împlinirea ca soț,
prietenia,
colegialitatea
și, poate, deferența!
La mulți ani, doamnelor!
La mulți ani, domnișoarelor!
Iar ...din nou!
Agitația adesea inutilă din societatea românească pare să ne creeze mari iluzii: că năzuim (după care nu stăruim), că pornim (și de îndată stăvilim), că facem (apoi dregem). Inutilitatea sugerată de titlu definește zona spre care și de această dată media împinge discuția despre proiectul planului-cadru pentru învățământ primar, așa cum a făcut și în vara trecută cu referire la clasa pregătitoare: zgândărește fel de fel de „cunoscători” sau „beneficiari”, și-apoi ne sâcâie cu părerile lor care de îndată califică faptul, dezvăluie lipsa de discernământ a ministerului, arată ei cum trebuie... Nu-i mai puțin adevărat că și instituțiile au „vocația” de a pune în evidență ...măreția legii, aceea – chipurile – de a fi interpretată! Sper că sesizați trimiterea ironică la vlădica unei Curți Înalte care mai anul trecut credea că-și copleșește oponenții încâlcind nefericit și de râsul lumii ceea ce citise pe undeva, anume că „măreția legii constă în grandoarea dreptății” (ei, da!). Așa apare vidul de autoritate a ideilor, spațiu unde pot zburda și entitățile care-și duc veleatul din puținul energiei proprii.
Revenind la problema noastră, eu cred că pentru evitarea comentariilor confuze din media, MEN trebuie să redacteze două documente distincte, aferente celor două cicluri curriculare: 1. Planul cadru pentru ciclul achizițiilor fundamentale (CP-I-II); 2. Planul cadru pentru ciclul de dezvoltare - parțial (III-IV). Astfel, cele două documente ar avea fiecare disciplinele specifice ciclului curricular, iar lectura lor ar fi mai ușor de înțeles de către beneficiari (părinți etc.). Așa, se evită ocolișul obositor al notelor de subsol din actualul proiect de plan-cadru, care fac precizări la felul cum se aplică la CP-I-II (denumirea diferită a disciplinelor, alocarea numărului de ore etc.). În ceea ce ne privește pe noi, ca specialiști, putem conta pe faptul că nu avem dificultăți în a înțelege corect și actualul proiect. Să sperăm și că vocea noastră, „expediată”, va fi auzită.
Cât despre „îngrijorarea” că e prea mare numărul de ore pentru educație fizică, sau că ce ne facem fără plajă orară, cred că în varianta propusă și cu o lectură corectă a explicațiilor de aplicare a planurilor-cadru, ieșim la capăt ...iar ...din nou!
Valoare, nu împrejurare
Am primit zilele astea o „istorioară” care se potrivește de minune cu articolul meu precedent. Am căutat să văd cât de „traficată” este; puțin, doar câteva referiri. O redau întocmai, reflectând la meșteșugul prin care am putea să facem generațiile să reviziteze binele, frumosul, adevărul.
“Un cunoscut profesor din U.S.A și-a început seminarul în fața a 200 de studenți fluturând o bancnotă de 20 de dolari.
- Cine dorește această bancnotă? intrebă profesorul, iar sala se umplu de mâini ridicate.
Apoi, profesorul ia bancnota și o mototolește apoi adresează aceeași întrebare:
- Cine dorește această bancnotă?
Mâinele au rămas în aer.
Profesorul ia bancnota și o aruncă pe podea, o cal în picioare, o murdărește de praf, o șifonează groaznic.
-Cine dorește această bancnotă?
Mâinele au rămas în continuare în aer.
- Știți de ce doriți această bancnotă după ce a fost mototolită, șifonată, murdărită de praf și călcată în picioare? Deoarece si-a pastrat valoarea.
De multe ori suntem căzuți la pământ, ne simțim murdari de deciziile luate, suntem șifonați verbal și fizic, suntem împroșcați cu noroi de diverse persoane. Important este să ne păstrăm valoarea. Omul trebuie iubit și catalogat dupa valoarea sa, nu după o anumită circumstanță sau împrejurare.
Păstrați-va valoarea! Este singurul lucru ce nu vă poate fi luat de nimeni, niciodată.”
O asemenea poveste ne trimite cu gândul la celebra dispută a universaliilor, dar și la speranța că mai există magiștri în căutarea salvării spiritualității de la vreun lung declin inexorabil.
Onoarea, ca plusconștiință
Fie, așa, în treacăt, fie intenționat, se pomenește adesea despre conștiință. „Unde este conștiința politicienilor?” „Ce conștiință are medicul care...?”. Chiar înțelegem, sau doar intuim ce acoperă cuvântul „conștiință”? Spre frumusețea minții umane, Pământul a fost călcat (mai este) și de oameni care au trecut dincolo de pojghița primului înțeles.
Cum ar fi Napoleon! Ca împărat (de reținut), Napoleon s-a gândit că în momente magistrale conștiința nu funcționează ca reper; în treacăt(!) fie spus, tot pe atunci, alți trăitori de excepție ai speciei umane (mai întâi, unul, Gauss, apoi, definitiv, un altul, Lobacevski) începuseră să spună omenirii că postulatul al V-lea al lui Euclid nu este tocmai adevărat, deși nu e fals.
În fața celor apropiați, Napoleon a făcut distincție între oamenii de onoare şi cei de conştiintă: el îi prefera pe primii. Cu titlu de imperială ilustrare, Napoleon îl pune pe mareșalul Marmont în faţa unei dileme: “Să zicem că te afli pe colina Montmartre, dinaintea unor armate străine, care ameninţă Parisul. Ai trupe insuficiente, iar cetăţenii Parisului te conjură să capitulezi. Ce faci?”. “Nu ştiu - răspunde Marmont - trebuie să reflectez”. “Eşti un om de conştiinţă, Marmont, nu un om de onoare. Într-o zi, ai să mă trădezi!” Şi l-a trădat : în campania numită a «celei de-a şasea coaliţii» (1813-1814), în urma căreia Primul Imperiu Francez a fost învins, iar Napoleon a abdicat, fiind exilat pe Insula Elba, mareşalul Marmont, în urma unei convenţii secrete cu aliaţii, a înlesnit printr-o manevră trădătoare capturarea armatei sale de către aceştia, ceea ce a condus la pierderea războiului de către francezi. Tot restul vieţii sale, petrecută în exil, Marmont nu a mai putut scăpa de teribila acuzare de trădător, fiind dezavuat chiar de regimul regal care imediat ulterior trădării l-a susţinut. De atunci, în limba franceză, titlul nobiliar al mareşalului (duce de Raguse), a devenit un jalnic substantiv comun, sinonim cu trădarea (se spune «ragusade» pentru «trahison» - trădare, sau «raguser» pentru «trahir»).
În concluzie, în acest înțeles, conduita omului de onoare ar fi o problemă de principiu, care pune invariabil frâu devierilor de comportament faţă de setul de valori ce definesc onoarea; conduita omului de conştiinţă ar fi o problemă de raţionament, care te poate conduce la soluţii variabile.
Astăzi, o mai fi asta o explicație... ?!
Colindul – colind!
Câteva seri, înainte de Ajun. Nu foarte multe.
Prin casă, seara te pregătești să treci de la iureșul zilei, la încetineala nopții. Mă foiam dintr-o cameră în alta, punând ordine în lucrurile care îmi făceau trebuință în ziua următoare.
Deodată, mi se pare că aud ceea ce ar fi un colind; ies din cameră, ajung în holul casei și, da, se auzea un colind. Câteva voci de tineri, fete și băieți, deja își pierduseră identitatea proprie, topindu-se armonic în magia unui colind. „Totuși, am apucat să gândesc, e prea devreme, mai sunt câteva zile bune până în Ajun”; în același timp, trebuie să recunosc, suna foarte frumos, din ce în ce mai frumos. Mă pregătesc să-i întâmpin: trag ceva pe mine pentru „exterior” și deschid ușa de la intrare. Grupul pleca: ultimii încă mai erau în holul scării de bloc.
- Nu plecați, le-am spus, arătându-mi dorința de a-mi face datoria de gazdă.
- Nu plecăm, domnule, rămânem! îmi spune ultimul ieșit. Vă mulțumim, mai spune și îmi face semn cu mâna; cred că spre inimă.
Am rămas uluit în pragul ușii. Îmi mulțumeau? Pentru ce? Nu se potrivea cu ...schemele obișnuite de lucru. Ce a fost asta? Se poate și așa?! Colindul-dar de la necunoscuți?! Între timp, grupul de tineri a intrat în scara următoare de bloc, de unde a ieșit după vreo alte doar 2-3 minute; eu am mai făcut o audiție a misteriosului grup de tineri și am găsit și numele a ceea ce dăruiau: colindul-colind.
După ziua de Ajun și cea de azi, nici nu mai știu dacă întâmplarea de acum câteva zile a fost aievea, sau a fost o magie, însă, și prin orașul nostru, monopolul „colindului pretext” fusese spart!
Tot de către tineri!
Prin noi înșine
Uneori, o vorbă aiurea spusă și prost așezată îți strică cheful, te scoate din starea de bine și te aruncă în protest.
Dau să citesc, într-o comodă publicație săptămânală despre strălucirea unui act cultural: era vorba despre ediția aniversară – cum putea fi alta decât a 10-a - a „Amintirilor din pribegie” ale UNICULUI ARISTOCRAT al culturii noastre de astăzi: Neagu Djuvara. Vă rog să priviți majusculele ca pe o reverență pe care unul din mulțime, lesne de nebăgat în seamă, o face maiestății unui domn.
Autoarea voia să contureze contrastant semnificația faptului cultural față de mediocritatea societății, vrednică în a-și înjgheba spații nonculturale de o vizibilitate obraznică. Vrând să-și „ranforseze” referirea la boieria autorului, deopotrivă genealogică și a minții, într-o epocă în care afaceriști dubioși, manechine-curtezane, copii de bani gata sunt luați drept „lumea bună”, o ia scurt pe arătură și aruncă așa, ca printre degete, explicația că toate astea se cam petrec din cuza învățământului, care „a ajuns în halul știut” . Și gata. O cotește spre ...asfalt. Care „hal”, lasă-l pe alfabetizat să bârfească.
Protestez! Protestul meu se îndreaptă către persoanele cu ștaif, acelea de la care ai așteptări, nu temeri. De ce să pretinzi că poți da explicații, scoțând metonimic societatea în întregul său din contextul cauzal pentru mediocritatea lumii, spre a arăta ca țap ispășitor școala pentru răul ce izvorăște mai de din sus? De ce sunt arătați cu degetul școala și, implicit, seama de profesori, aceia care, pentru și din foarte puțin, încă mai țin isonul?
Nu fac o pledoarie pro domo, dar cred în strădania de a ne defini starea de claritate prin noi înșine.
Un blazon al calității
La „invitația” unei dragi colege, am citit un articol publicat zilele astea într-o gazetă centrală despre excelența în educație și profilul „motorului” finlandez al acesteia.
Pe lângă ceea ce știam despre finanțarea învățământului în Finlanda, despre opțiunea în ceea ce privește vârsta de debut al școlarizării, despre treptele școlii, mi-au atras atenția din nou referințele la calitatea personalului didactic, la standardele eșantionului de tineri din care sunt selectați viitorii profesori.
Finlandezii au înțeles că enunțul „tezaurul unei națiuni sunt copiii” nu e doar o formulă impresionistă și nu s-au sfiit să adopte deschis măsuri prin care călăuzele copiilor să fie cei mai buni. Soluția lor a căpătat o dezinvoltură inițială prin aceea că viitorii profesori sunt recrutați dintre cei cu cele mai bune medii la bacalaureat. Aici poate fi cheia: absolvenții de liceu cu pregătire performantă; nu degeaba se spune că bacalaureatul este examenul de maturitate. Cei care performează pe perioada liceului au un „trunchi” intelectual ce poate fi resursă pentru comunități întregi, așa cum e și o clasă/școală. Cine a cunoscut prețul efortului intelectual, bucuria succesului școlar, va putea îndruma pe alții spre așa ceva. Cine nu, nu. Cam asta ar putea fi cheia: la selecție, viitorii profesori să treacă cu prioritate prin filtrul foii matricole din liceu; tot așa, mai apoi, pentru obținerea de funcții didactice. Ar fi de văzut cât de atractive ar mai fi acestea pentru unii (puțini, ce-i drept) posesori de licențe luate de-a valma, ca absolvenți anonimi ai unor cursuri virtuale, străvezii, translucide, informe și ca detentori precari de diplome!
Ar mai fi ceva: cei selectați să fie onorați de societate. Cine să înceapă, oare? Noi, cu performanța, sau ...societatea cu onorurile?
Sinecdoca sezonului
(pro-clasa pregătitoare)
Cine a asistat sau a fost parte într-o discuție despre clasa pregătitoare, și-a putut da seama că nu prea-i dai de capăt. Discuției. Așa s-a întâmplat și pe la posturile de televiziune și a culminat într-una din serile acestea într-o dezbatere tip „Turnul Babel”, în care participanții se cam credeau la închiderea unei campanii de dezbateri electorale, înaintea exprimării votului. Pentru că – nu-i așa?! - nu mai e nimic de făcut, de săptămâna viitoare începe, orice s-ar crede și s-ar spune. Dar ce se crede? Păi, se crede că e de bine, e de rău, trebuia, nu era cazul, bieții copii, numai părinte să nu le fii, „eu îl retrag”, „îl bag la-ntâia”, „l-am schimbat la altă școală”, în fine, opinii, dar și păreri, după rangul și statutul fiecăruia. Una e să fii administrator, să zicem, și alta e să fii părinte.
Am observat și eu că în discuțiile despre clasa pregătitoare riscăm captivitatea într-un câmp gravitațional de idei, de tip fractal, în care centrul nu poate fi „prins”, iar ideile sunt într-o continuă agregare limitată de propria lor difuzie. Odată ajunși aici, nu-i de mirare că altceva măcar la fel de important prin preajmă nici că mai vedem. Nu, și ne punem în joc toată dăruirea, parcă mai mult să arătăm lumii cât de preocupați suntem, decât să vedem omenește ce e cu adevărat de făcut și să facem, apoi să ne vedem și de atâtea altele.
Cât s-a vorbit despre clasa pregătitoare s-a cam uitat întregul din cauza părții. Când vorbim despre clasa pregătitoare mai are rost să ne gândim și la clasa I, de exemplu? Păi nu tot clasă de debut al școlarității este și clasa I? Nu e tot prima zi de școală și pentru copiii de 6-7 ani, ca și pentru aceștia de 5-6 ani? Sau primii sunt alde „nenea” față de ceilalți și nu se mai pune problema să ne îngrijim anume de primele lor emoții de școlar pentru că, nu-i așa, și-or vedea ei singuri de-ale lor, ei sunt altceva. Toți i-au uitat. Și-atunci, de la vlădică până la opincă, mai ca-n zilele noastre de la ministru până la bonă, prinși în păienjenișul „dilemei” clasei pregătitoare, nu băgăm de seamă că suntem captivii unei ...celule dintr-un fagure, vrednică să ne țină blocați în „virtutea” ei...
E adevărat, e o noutate includerea acestui an de educație instituționalizată la nivel școlar, dar nu e nicidecum o noutate educarea instituționalizată a copiilor de această vârstă, care s-ar fi aflat, oricum, la grădiniță. Nu e ca și cum până în acest an copiii de 5-6 ani făceau o pauză de un an în trecerea lor spre școală, pentru a se odihni după parcursul preșcolar, iar acum s-a inventat clasa pregătitoare care dă frisoane ritmului educațional al generațiilor. Din acest punct de vedere, să nu ne amăgim, nu am inovat mare lucru. A, e foarte bine că în această formulă vor fi cuprinși toți copiii, școlarizarea nemaifiind o problemă facultativă; acesta este saltul, dar să nu ne împăunăm cu mai mult.
Pe de altă parte, pregătirea fizică a școlilor pentru această sarcină a fost, poate mai este într-adevăr o problemă, problemă pentru a cărei bună rezolvare în condițiile date, cei implicați merită o apreciere publică. Tot așa, eforturile instituționale și personale de pregătire ale profesorilor trebuie arătate. Dacă cei din afara școlii pot spune orice despre aceste strădanii, nefiind în context, ar fi de neacceptat o altfel de evaluare ierarhică, cu coeficientul de corecție firesc al cazurilor izolate.
Așadar, nici chiar când e vorba despre cum îi primește școala pe copiii de clasă pregătitoare nu se cuvine să înlocuim întregul cu partea, să-i uităm pe cei de clasa I, aflați tot la debutul școlarizării, sau să căutăm a ocroti confortul unora dintre elevi cu prețul disconfortului celorlalți.
De aceea, zic, sinecdoca dă bine numai în literatură, la nivel de cuvânt, însă e de rău dacă e ilustrată în fapt omenesc, crezându-se intim, dar ne-cerebral, că partea e totul!
Curriculum centrat pe obiective și curriculum centrat pe competențe. Un examen critic
În fișierul de mai jos, publicăm lucrarea noastră (Rodica Ștefănică & Teodor Ștefănică) prezentată la Simpozionul Internațional ”Valori didactice românești - premisă a unui învățământ european”, desfășurat pe 9 iunie a.c. în organizarea unei inimoase echipe a CCD Galați. Trecând peste observația că așteptăm generice în care cultura noastră educațională să facă saltul de la registrul minor de premisă la cel major de țintă, model și pentru alții, prezetăm rezumatul lucrării; cei interesați de o poziționare nonconformistă în raport cu diversele preluări mimetice și nediferențiate în domeniul didacticii, vor putea accesa fișierul ce conține lucrarea în întregul ei.
Așadar, rezumatul:
Abordarea pe competențe a invadat aproape toate sectoarele activității umane. Școala este un domeniu pe care reformele societății vibrează specific. Lucrarea prezintă diverse interpretări al căror obiect este conceptul de competență, încercând să situeze această noțiune în contextul actual al reflecțiilor și al luărilor de atitudine. Sunt puse în evidență impactul în creștere asupra sistemului educativ al centrării pe competențe a curriculumului și riscul confuziilor între paradigma constructivistă și cea comportamentalistă, modificările raportului transmitere-descoperire de cunoștințe, relația profesor-elev. Lucrarea analizează beneficiile acestei mișcări, dar și limitele și criticile pe care le suscită. Este propusă, în concluzie, în locul unei adeziuni necondiționate la acest model unic, adoptarea unei atitudini critice și dialectice, bazată pe reflecție și căutare.
CURRICULUM CENTRAT PE OBIECTIVE ȘI CURRICULUM CENTRAT PE COMPETENȚE. Un examen critic