Prin noi înșine

Uneori, o vorbă aiurea spusă și prost așezată îți strică cheful, te scoate din starea de bine și te aruncă în protest.

Dau să citesc, într-o comodă publicație săptămânală despre strălucirea unui act cultural: era vorba despre  ediția aniversară – cum putea fi alta decât a 10-a –  a „Amintirilor din pribegie” ale UNICULUI ARISTOCRAT al culturii noastre de astăzi: Neagu Djuvara. Vă rog să priviți majusculele ca pe o reverență pe care unul din mulțime, lesne de nebăgat în seamă, o face maiestății unui domn.

Autoarea voia să contureze contrastant semnificația faptului cultural față de mediocritatea societății, vrednică în a-și înjgheba spații nonculturale de o vizibilitate obraznică. Vrând să-și „ranforseze” referirea la boieria autorului, deopotrivă genealogică și a minții, într-o epocă în care afaceriști dubioși, manechine-curtezane, copii de bani gata sunt luați drept „lumea bună”, o ia scurt pe arătură și aruncă așa, ca printre degete, explicația că toate astea se cam petrec din cuza învățământului, care „a ajuns în halul știut” . Și gata. O cotește spre …asfalt. Care „hal”, lasă-l pe alfabetizat să bârfească.

Protestez! Protestul meu se îndreaptă către persoanele cu ștaif, acelea de la care ai așteptări, nu temeri. De ce să pretinzi că poți da explicații, scoțând metonimic societatea în întregul său din contextul cauzal pentru mediocritatea lumii, spre a arăta  ca țap ispășitor școala pentru răul ce izvorăște mai  de din sus? De ce sunt arătați cu degetul școala și, implicit, seama de profesori, aceia care, pentru și din foarte puțin, încă mai țin isonul?

Nu fac o pledoarie pro domo, dar cred în strădania de a ne defini starea de claritate prin noi înșine.