Uneori,
în nopțile cu semiLună,
prind curaj și îmi doresc
să privesc de sus orașul, lumea,
de pe o rază întreagă
a jumătății de astru.

Aș putea
(fără să fiu observat)
să picur una câte una
vocale din bolta întunecată,
ca un îndemn antihiatic.

Aș mai răsări lumină celestă
din chiar luminile pământului
văzute, de acolo, de sus,
ca o puzderie de ochi abandonați
în catifeaua neagră a unui august ospitalier.

Aș reproiecta literă cu literă,
piatră cu piatră
casele încă neîncepute,
pe cele rău începute
sau neterminate,
înălțând orașul între ceva și altceva,
înscriindu-i turnul simbol pe cer,
unde abisul ar deveni înțelepciune.

Dar, pentru că între timp
proiecția razei aceleia va ajunge
undeva între Carul Mare și Orion,
devine inutilă imaginația mea,
pe când realitatea
mă împresoară-
ndelung
îndelung…

Alte articole

Nimic gasit.

Alte articole

Spre ultimul clopoțel!

(SCRISOARE DESCHISĂ) Măreția unui amurg poate chiar întrece avântul unui răsărit (TS)  …


„Crucea” școlii: mofturoșii vocali și tabloizi

Am citit zilele trecute, de răgaz dăruit de Paște,  un mic studiu referitor la „crucea”  - am…


Lumină lină din LUMINĂ!

Astăzi, sâmbătă, ne oprim pentru câteva zile din frământările noastre lumești și din truda…


Teodor Ștefănică

Consiliere în învățământ