Deunăzi am avut răbdarea să urmăresc un film cap – coadă pe unul din programele tv. Recunosc, rareori reuşesc acest lucru. Fie din cauza mea, fie, mai adesea, cred eu, dintr-a lor.
Pe scurt, o tânără rămasă tragic fără familie ajunsese să fie marcată de eşecurile prin care a trecut, dar şi pradă acestora. Cercul vicios în care intrase o împingea spre nesăbuinţe fel de fel. Va fi adusă la valori pe care societatea nu i le oferise, prin lucrarea unui japonez, un fel de maestru, dator cu recunoştinţă pe viaţă familiei fetei. Prin scenarii şi situaţii de o simplitate şi naturaleţe captivante, în care fata este atrasă, îşi dezvoltă calităţi ce o fac să trăiască superior mediului vicios din preajmă.
Povestea asta m-a făcut să meditez asupra înţelepciunii celor din vechime, care încredinţau educarea copiilor cuiva anume, unei persoane alese, unei personalităţi. Cultul modelului era sănătos.
Astăzi, ce s-ar mai putea face pe modelul excepţionalei experienţe educaţionale a anticilor, a medievalilor, a modernităţii timpurii, a poveştii din filmul nostru? E greu de apreciat cum s-ar putea face educaţia de masă pe modelul râvnit de noi. Nu, nu mai e posibil. Însă, în anume situaţii, poate fi o soluţie sigură.
Ceea ce e de comentat nu e lipsa de resurse a educaţiei de masă, ci tristele atu-uri ale masei de …modele ce influenţează nătâng în stânga şi în dreapta. Cândva, modelul era oferit, era selectat. Astăzi, copilul, tânărul se autoservesc lacom, simplist, haotic din comunitatea – da, se dezvoltă o aşa comunitate – de modele ce-şi revendică rostul, până la urmă, din iresponsabilitatea cu care sunt arătate.
Să rămânem doar la nivelul reflecţiei?
Ce ar trebui să facem?
Ce?
Alte articole
Când totul…
[audio src="https://teostefanica.ro/wp-content/uploads/2014/01/ERNESTO-CORTAZAR-Dont-leave-me.mp3" /] Dacă totul…
Fulgurație aniversară!
Uneori, în nopțile cu semiLună, prind curaj și îmi doresc să privesc de sus orașul, lumea, de pe o…
Astăzi, la al 32-lea lustru, despre iluștri ai Unirii!
(din nou) PRIN MÂNJINA, SPRE 24 IANUARIE! Costache Negri – 32 ani Mihail Kogălniceanu – 27 ani…
Implicare vs resemnare. Aceasta este provocarea!
Ne confruntam, din nefericire, cu o mentalitate paguboasa,care a cultivat resemnarea. Si imi vine in minte subiectul preferat al tezelor si al olimpiadelor de limba romana, piatra de incercare a talentelor in materie, ,,Miorita”.
De-a lungul si de-a curmezisu anilor in care am muncit , cot la cot cu parinti, dascali si elevi intru educatie, am acumulat multe regrete pentru faptul de a fi fost lasa. Convinsa ca dincolo de prima doza de speranta s-ar fi ivit complicatii, dependente, raspunderi greu de gestionat, cel mai adesea, am abandonat proiecte temeinice, ce ar fi putut schimba ceva. Si azi, privin peste umar, vad tineri ce-si traiesc vieti decojite de personalitate. Si fiecare dintre ei ascund e cel putin un gand amar, daca nu o intreaga poveste zvarcolita.
Cat despre fiilme? Eu urmaresc, infrigurata, filmele naufragiatilor care, de sete, au baut apa sarata si, de singuratate, si-au preschimbat in tovaras de viata chiar si mingea de fotbal.
Si ma gandesc ca se poate. Si ca nu e prea tarziu .
Felicitari pentru initiativa!
Este specificul societatii zilelor noastre, asa „postmoderna” – cum este numita, sa dilueze, cu voia sau fara voia noastra, functia de impunere si recunoastere a autoritatii, orice am intelege noi prin ea. Vedem la tot pasul contestari, reactii, raspunsuri, polemici care nu fac altceva decat sa ne lase fara valori, fara repere, fara adevaruri, fara certitudini. Nu stiu daca ne putem sustrage societatii si vremurilor in care traim. Nu stiu daca societatea mai este capabila sa contribuie la impunerea autoritatii informale, intr-o lume in care nu mai este recunoscuta nicio autoritate. Stiu insa ca nicio societate anterioara nu a fost supusa unor provocari si schimbari mai profunde si mai accelerate decat aceasta in care traim acum.Problemele globale ne determina proximitatea, orizonturile comunicarii si cunoasterii sunt atat de largi, prea largi chiar pentru a mai fi stapanite sau chiar intelese. In fata acestui decor, o autoritate poate reprezenta, poate, o inadaptare vie. In vechime, o autoritate se construia in decenii, se impunea, se inocula, se evidentia (prin contrast social), iar procesul devenirii ei era acompaniat de o societate de cele mai multe ori impietrita, incapabila de schimbare sau prea putin modificata in parametrii esentiali. Oameni care s-au construit ca autoritati pana mai ieri, devin astazi inadaptati, expusi unui tir neintrerupt de critici si/sau contestari care genereaza confuzie axiologica. Mesajul modelului lor percuteaza exclusiv la nivelul celor de-o generatie cu ei, tinerii nu au modele pentru ca nu mai simt nevoia de modele. Pragmatismul ii invata ca succesul se obtine cat mai imediat, cu cat mai putine sacrificii. Societatea actuala le garanteaza ca indiferent de model, reusita sau esecul sunt strict personale. In societatea aceasta, orice geniu poate sa dispara in anonimat, cata vreme orice nulitate se poate afirma liber, este valabila si reciproca. O cale, o reteta a succesului, care sa fie ilustrata prin exemple, este din ce in ce mai greu de evidentiat. Analfabetii au uneori succes social mai mare decat cele mai culte si educate persoane. Ce putem face? Trebuie sa ne adaptam societatii pentru care ne pregatim elevii. Trebuie sa o intelegem, in aparenta ei lipsa de sens, si sa le-o facem accesibila acestora asa cum este, nu cum ne-am dori noi sa fie sau cum era cea pe care o cunosteam noi pana mai ieri. As spera ca solutiile constau in evidentierea miracolului, unicitatii si irepetabilitatii vietii fiecarui individ, si cultivarea unor aptitudini care sa asigure trairea acesteia in cel mai frumos mod posibil.