Un suflet generos!

Dinspre asprul drum al datoriei, de pe scurtele cărări ale mulțumirii, s-a abătut năprasnic și fără întoarcere zilele acestea și vrednica, destoinica îndeplinătoare de fapte, povățuitoare a atâtora dintre noi în strădania spre mai mult și mai bine, draga noastră colegă Maricica Stanciu. Căci dacă e adevărată înalta învățătură a jertfirii omului, cum că, în adevăr, el nici nu a fost, ci faptelel lui dăinuie spre a se amesteca pe vecie cu cei ce rămân, dacă așa e, atunci Maricica  a știut cel mai bine să-și împodobească amintirea, spre pilda celor ce ne-om fi întrebat de-atâtea ori dacă și cât mai poate.

S-a stins mult prea devreme și prea repede ca și cum n-ar mai fi vrut să stea în lumea asta care se grăbise mai anul trecut să-i dea a înțelege că a sosit timpul de odihnă, forțându-i pensionarea, fără să priceapă exemplul superior de conștiință, de onestitate, de abnegație pentru întreg câmpul profesional. Cine știe dacă zbuciumul sufletesc, pe care mi-l împărtășea cu reținere, n-o fi mușcat adânc din sănătatea ce nu-i părea a fi o preocupare. Cine știe dacă nu ar fi fost mai bine, poate, să se împace cu odihna, pe care a tot dat-o în lături…

Ca dascăl pentru cei mici, într-un răstimp ca inspector școlar, mai în urmă și spre deplinătate ca formator de profesori, Maricica a fost o clasică prin siguranța ce se întrevedea fără ostentație în tot ce făcea, dar și o romantică prin înflăcărarea cu care se avânta în orice era nou. Tot timpul plină de planuri, de subiecte, de acțiuni, mintea ei o fi dus zilnic, an de an lupta înverșunată spre mijlocul de îndeplinire, cu prețul ajungerii înainte de vreme la această clipă de durere.

N-avem noroc la oameni: se ivesc rar printre noi, caută desăvârșirea și sfârșesc repede în a face parte din ea.