Colindul – colind!

Câteva seri, înainte de Ajun. Nu foarte multe.

Prin casă, seara te pregătești să treci de la iureșul zilei, la încetineala nopții. Mă foiam dintr-o cameră în alta, punând ordine în lucrurile care îmi făceau trebuință în ziua următoare.

Deodată, mi se pare că aud  ceea ce ar fi un colind; ies din cameră, ajung în holul casei și, da, se auzea un colind. Câteva voci de tineri, fete și băieți, deja își pierduseră identitatea proprie, topindu-se armonic în magia unui colind. „Totuși, am apucat să  gândesc, e prea devreme, mai sunt câteva zile bune până în Ajun”; în același timp, trebuie să recunosc, suna foarte frumos, din ce în ce mai frumos. Mă pregătesc să-i întâmpin: trag ceva pe mine pentru „exterior” și deschid ușa de la intrare. Grupul pleca: ultimii încă mai erau în holul scării de bloc.

–           Nu plecați, le-am spus, arătându-mi dorința de a-mi face datoria de gazdă.

–           Nu plecăm, domnule, rămânem! îmi spune ultimul ieșit. Vă mulțumim, mai spune și îmi face semn cu mâna; cred că spre inimă.

Am rămas uluit în pragul ușii. Îmi mulțumeau? Pentru ce? Nu se potrivea cu …schemele obișnuite de lucru. Ce a fost asta? Se poate și așa?! Colindul-dar de la necunoscuți?! Între timp, grupul de tineri a intrat în scara următoare de bloc, de unde a ieșit după vreo alte doar 2-3 minute; eu am mai făcut o audiție a misteriosului grup de tineri și am găsit și numele a ceea ce dăruiau: colindul-colind.

După ziua de Ajun și cea de azi, nici nu mai știu dacă întâmplarea de acum câteva zile a fost aievea, sau a fost o magie, însă, și prin orașul nostru, monopolul „colindului pretext” fusese spart!

Tot de către tineri!