Tonuri și nuanțe

Anume astăzi, m-am gândit că aș putea scrie despre tâlcul a două vorbe, însă fără dicționar; o gustare, doar o picătură din farmecul ambiguității, astăzi ne este permis. De ce nu? Astăzi, când se celebrează starea de grație,  putem să ne zbenguim puțin, lipsiți de seriozitate, printre înțelesuri.

Așa pornind, am putea gândi la tonuri și nuanțe, dacă am vorbi, de pildă, despre bărbați și femei, sau, fideli ambiguității optate, am putea pe furiș gândi la bărbați și femei, după rânduială, vorbind despre tonuri și nuanțe… Ei – tonuri, ele – nuanțe! Nuanțele sunt prin excelență feminine; tonurile își poartă chiar și în dicționar povara masculinității ambigue. Nuanțele sunt ale florilor! Tonurile dau simbrie albului sau negrului. Și totuși…, tonuri înalte și expresive, tonuri joase și triste…

S-a spus – dar eu nu cred în asta – că s-a putut observa în combinația tonuri – nuanțe cum că omenirea s-a îmbogățit cu un limbaj inedit și simplu: categorii întregi sunt dispuse să transmită mesajul cedării complete a conducerii, după cum optează spre deschis (unii bărbați spun spre blond); dimpotrivă, altele nu au nicio înclinație spre a fi captate, urmărind ele acapararea țintei; și unii, și alții se tem de nuanțe și închid ochii, așteptând lumină…

Astăzi, de Ziua Mondială a Poeziei, am preferat tonului academic, sobru – care anunță întâlniri ale elitelor etc. – o nuanță fantezistă, a sinelui, pentru că Sărbătoarea Poeziei poate fi celebrată ca în singurătate…

De aceea, dacă ați ajuns până aici, vă rog  să reflectați în liniște!