„In rem” versus „in personam”!

(Pretext pentru final: „Progresul nu are niciun rost atâta timp cât există pe lume copii nefericiți” – A. Enstein)

Sfârșit de zi. Zi de lucru. O zi ca oricare, adică ticsită de probleme, situații, de chestiuni, treburi, pricini, socoteli. Parte din ele știute, așteptate, întrezărite. Altele, întâmplătoare, neprevăzute, dar de neevitat. Mă gândesc dacă toate astea, rezolvate, ajung în vreo formă la cei ce umplu cu firescul și spontaneitatea lor încăperile școlilor: copiii. Nu pot să evit a mă trece și pe mine printr-o grilă de evaluare; de aici până mai departe, nu e mult: gândul la confort – disconfort –  progres,  la istoria acestui trial în lumea oamenilor vine așa, dintr-o dată.  Cu alte cuvinte, cum funcționează pentru om binomul confort – disconfort în baia de progres tehnologic, de care, chipurile, beneficiem.

Ducem noi o viață mai confortabilă pe măsură ce civilizația, partea materială a lumii, progresează? În dicționare, tremenul „confort” este asociat invariabil cu cel de „comod”. Dacă a te simți în confort înseamnă comoditate, ne simțim noi, partea omenească a lumii, mai confortabil când printr-o simplă atingere a unei suprafețe translucide accesăm orice informație dorim, aflând instantaneu tot ce se întâmplă în orice loc din lume? Suntem oare mai relaxați dacă nu mai suntem doar ai locului, ci ne putem (ba chiar, din ce în ce mai mult ni se și cere!) amesteca dintr-o dată în atâtea treburi petrecute aiurea?

Eu cred că există o sumă constantă a binomului progres tehnologic – confort uman  pur și simplu, natural: aluneci spre progres existențial cu prețul corelativ al disconfortului de stare, și staționezi într-un confort curat renunțând la dinamica progresului material; dacă s-ar putea cuantifica cei doi termeni, suma algebrică a acestora ar cam fi constantă. Despre ce confort putem vorbi la civilizațiile futuriste, închipuite, ca în „Star Trek”? Care omenire poate fi considerată mai liberă, mai relaxată, cea care își măsura vremea în săptămâni, luni, în contact direct cu tot ceea ce voia să transforme, sau cea care într-un fel de captivitate își drămuiește digital timpul în minute, chiar secunde?

Mă întreb dacă lumea va învăța la timp lecția vulnerabilității plăsmuitorului, pe care Manole Meșterul  a aflat-o abia când a ajuns la summumul lucrării sale. Dar cu ce preț! Transpunând în registrul temei noastre două expresii din alt domeniu, mă întreb dacă societatea progresează cu adevărat „in personam”, în aprecierea persoanei, a omului, sau „in rem”, adică în considerarea lucrului, a obiectelor materiale…

Sinteza reflecțiilor mele ar putea lua forma unei parafraze a citatului-pretext din debut: „progresul nu are niciun rost atâta timp cât  oamenii sunt stresați”!

Fie ca în   vacanța școlară cât mai mulți dintre noi să poată exersa ipostaza confortului!