„Magia există !”
Sub acest inspirat generic, luna septembrie (1-28) a venit cu un dar strălucitor pentru România, prin aducerea la un loc a unei lumi cu totul speciale, lumea distinsă și rafinată a muzicienilor lumii.
XXI, 150, 9, 15 – ar putea fi o înșiruire de cifre magice. Nu chiar, pentru că ele înseamnă, pe rând, numărul ediției din acest an a Festivalului, numărul evenimentelor desfășurate în București și în alte orașe (din nefericire, nu și la noi), numărul milioanelor în bancnotă europeană alocate Festivalului, ziua din ianuarie 2013 – ce fericită coincidență – când Festivalul s-a deschis publicului prin punerea în vânzare a abonamentelor.
De-aș fi specialist în muzică… Dar nu, nu sunt. Spun specialiștii că muzica clasică necesită o puternică implicare intelectuală. Fără studii anume, nu ne rămâne decât să ne abandonăm ușor sunetului. Asta am și făcut. În această stare, sub impresia puternică a muzicienilor lumii, vizionați sau ascultați în direct, nu m-am putut sustrage tentației de a reflecta pentru lumea noastră, lumea școlii.
Pentru noi, a fost și un festival de lecții, o salbă de învățăminte.
Să zicem…
Lecția dirijorului.
Să ne gândim că am fi asemenea dirijorului unei orchestre, persoane de referință, că am fi dirijorul care conduce, coordonează, stabilește ritmul, dinamica. A cui? Dinamica grupului, a clasei. Așa, am ține seamă că de multe ori, valoarea gestului nostru întrece valoarea însăși a conținutului, a fondului cu care vrem să ne chivernisim elevii. Eu zic să ne asumăm un asemenea rol în clase, în școli. Oare cei din afara școlii, „spectatorii”, înțeleg ei întotdeauna greutatea acestui rol?
Lecția armoniei.
Am mai putea să facem efortul ca în grupul în care ne aflăm, sau în cel pe care îl „dirijăm”, să percepem simultan existența fiecăruia, a „concordanței fonice” a relațiilor într-un moment dat, dar și în succesiunea lor, străduindu-ne să ducem spre desăvârșire potrivirea lor… Ar putea fi aceasta o cale spre zona numită stil, cu care să ne autoidentificăm în lumea asta largă…
Lecția echilibrului
Într-un sport care la prima vedere nu pare a avea ceva comun cu finețea, se spune că învinsă și dusă în punctul cel mai de sus, greutatea s-ar prăbuși dacă la un capăt s-ar așeza o pasăre colibri; atâta maximă finețe în echilibru are efortul masiv al sportivului! În muzică, în muzica clasică, exemplul ar căpăta irizări scânteietoare: niciun sunet nu poate lipsi din complexitatea operei, nimic nu ar mai trebui alipit. Atât de mult avem de învățat ce virtute e să nu depășim cu nimic măsura! De câtă perseverență e nevoie până la echilibru! Cât de ușor ajungi din echilibru la calm și limpezime! Cât de lesne, examinând cu vedere clară, ajungi la încredere, la liniște! Cât de lin, în liniște poți discerne esențialul! De aici, până la atingerea scopului e cale doar de un acord…
Cât despre lecția proporțiilor, am putea spune și aici că, întrucât de la un loc lipsa și prisosul se pot schimba în contrariul lor, e bine să fim moderați în prosperitate și înțelepți în răstriște…
Ar mai fi lecția solistului, lecția spectatorului…
Da, muzica poate schimba viețile oamenilor; de aceea, să nu o evităm; mai mult, să o oferim, cu deosebire celor mici. Știu că, dacă încă nu suntem pe deplin, putem fi o comunitate bazată pe valori; știu că suntem mai mult și mai bine decât ce se spune rău despre noi și chiar decât ce spunem noi înșine despre noi. Spunem despre ceilalți că vrem să fie altfel: pentru asta, să nu renunțăm a le arăta că noi suntem altfel. Îndemnul dintr-un program al Festivalului de a căuta „acele lucruri care ne leagă, în loc să căutăm ce ne dezbină” mi s-a părut a fi bun de asociat cu muzicalul îndemn „cine are urechi de auzit, să audă”.
Cu toate acestea, astăzi e ultima zi de Festival. Poate mai prindem ceva!
……………………………………………………………………………
În timpul vizionării unui „concert de la miezul nopții”, de niciunde a apărut într-un colț al încăperii un mic păianjen; l-am zărit și, altfel, poate l-aș fi strivit; dar nu… Mi-am închipuit că firele pânzei pe care o va țese … A doua zi, l-am dus în foișor…
Alte articole
Alte articole
Omagiu
(prin revoltă) Vrând să-mi exprim nemulțumirea față de expresia „mica unire” scrisă cu majuscule…
EMINESCU – e c o u r i
Perenitate și paternitate „Universal deodată”, „din Eminescu, referiri ca-n sacra…
Îndemnuri „endogene” de Ziua Mondială a Educației
În România, în materie de educație și cultură, nu trebuie să cauți inspirație și exemple foarte…
Pentru fostul coleg și actualul confrate, C. Poiană:
Într-adevăr, maneaua, ca produs original, este de ascultat, de apreciat în mediul ei originar, adică în cultura nativilor care au produs-o, nicicum ca furtișag, însușit și comercializat; altfel, ne-om trezi mâine-poimâine că vreo altă frântură culturală de pe la noi va prelua cine știe ce ritual vandalic (am în vedere tribul antic) cu care să se autoidentifice, în timp ce noi am spune că „din păcate, nu putem face nimic”. Nu, nu cred că școala nu poate face nimic, dimpotrivă, cred că doar școala mai poate face ceva pentru nealterarea indivizilor, a culturii, pentru a-i învăța pe români de mici cum să interacționeze cu culturile planetei.
Îmi încep acest text fără nici o formulă consacrată (domnule, iubite amice, etc.) . Ți-am mai citit niște producții și te felicit pentru preocuparea statornică de a supune atenției și discuției subiecte din zona de interes a educației. Mi te-au semnalat două învățătoare de la Matca, foste colege cu unul din băieții mei. Și pe mine mă frământă unele probleme care au legătură cu educația. Într-o abordare mult mai puțin academică mi-am mai exprimat o parte din păreri pe facebook.
Să scriu ceva astăzi despre maneua pentru care bag de seamă că nu ai nicio prețuire. Prima dată am auzit o manea acum mai bine de treizeci de ani ascultând un disc al cântăreței Romica Puceanu. Cunoscător cât de cât al muzicii populare , mi s-a părut că ritmul melodiei nu are nimic de a face cu muzica țigănească (Romica Puceanu nu era de etnie română). M-am interesat și am aflat că maneaua este adusă la noi de etnicii turci din Dobrogea. Maneaua ar trebui să fie considerată un cântec onorabil. Și așa a și fost până au preluat-o și răspândit-o cu modificări de tot felul alde Guță, Salam, doctorul (!) Ioniță și câți alții. Am citit chiar că Salam ar fi fost invitat de un profesor universitar să țină câteva lecții la Conservatorul din București. Ne îndreptăm spre (vorba lui Maiorescu) ,, o treaptă de cultură semibarbară”. Rău este că școala nu mai poate face nimic. Aici e mult de discutat și nu vreau să-ți infestez site-ul cu pesimismul meu. Închei cu o zicere din popor:
Foaie verde de dudău
O să fie și mai rău.
Pentru M,
Apreciez deosebit observația cu referire la nevoia grabnică de a insera noi în sufletele copiilor frumosul muzical, înainte ca aceștia să fie infestați cu ritmuri, stereotipii melodice și texte pentru care, paradoxal, multiplul și divizorul comun sunt egale: maneaua, ruda cerșetoare a cântului.
Domnului C. Poiană
Simetric, folosesc același tip de apelativ, deși partea din „copilărie” – cum spuneți – petrecută vreo trei ani în „ancadramentul” aceluiași prestigios liceu pedagogic ne-ar îngădui un ton colegial, fără prea multe zorzoane în referințele biografice (cu asta, am urmărit să egalez ironia ta referitoare la cei care ascultă simfonii la miezul nopții).
Gata, dom’ Costică, să trecem… la firul ierbii. Mă bucur foarte mult că ne putem întâlni virtual.
Toată prețuirea mea pentru congruența valorică între fostul elev și actualul profesor!
Domnule Ștefănică,
Pe vremea când eram elev de liceu pedagogic la Bârlad am fost la două reprezentații de muzică cultă. Prima a fost opera Aida, de G. Verdi. Unele părți mi-au plăcut foarte mult, altele mai puțin, dar am fost mulțumit de ce am văzut și auzit. Apoi am fost la opereta Lăsați-mă să cânt, de Gherase Dendrino. În două momente ale spectacolului (când o solistă cânta Mugurel de cântec românesc… și apoi când coriștii cântau , uitându-se la lună, Crai nou) am simțit că devin imaterial. M-a cuprins frica (eram un copil ) și nu m-am mai dus la vreun asemenea spectacol. Mai apoi, ca adult, m-am mirat de ce mi s-a întâmplat pentru că nu aveam nici un fel de educație muzicală. Nici acum nu stau cu mult mai bine.
Ca fost corist în corul liceului și mai târziu în corul Arcașii lui Ștefan (cor cu acompaniament de fanfară, dirijat de profesorul Nicolae Balan) am rămas cu dragoste de muzica corală. Am avut din nou senzația că devin imaterial ascultând un cor pe patru voci în biserica de la Văratec (unde este înmormântată Veronica Micle, nu în biserica mănăstirii). Atât de mult am fost captivat de armonia melodiei, de execuția aproape nepământeană, încât nu am reținut nici o silabă din textul cântecului. Eram adult, nu mi-a mai fost frică.
Am scris aceste rânduri pentru a arăta că muzica poate produce trăiri emoționale puternice și celor care nu au multă educație muzicală și nu ascultă simfonii la miezul nopții.
Salut preocuparea pentru un act de cultură de anvergura Festivalului Enescu și valorificarea acestuia în scop pedagogic !
Nu e nevoie de un anume festival pentru a asculta muzica. Poate doar de a ne incanta inca o data auzul cu sunete mirifice , datorate unor maini vrajite.Noi, dascalii avem datoria de a insera in sufletele copiilor dragostea de ritm,muzica si tot ce e frumos,mai ales ca in sufletelele lor nu se regasesc inca inradacinate ritmuri de manele si alte minuni la moda. Ramane la latitudinea fiecaruia dintre noi sa procedeze cum crede de cuviinta.Multumiri domnului inspector pentru fiecare material,pentru ca ne mai incalzeste sufletele cu scrierile sale.
Pentru Alina:
Da, Alina, tocmai de aceea am inserat retoric întrebarea pentru „spectatorii” noștri, care, prea adesea, sunt mofturoși și, nu în puține cazuri, tabloizi: dintr-un întreg în lumină, găsesc o pată, pe care o cocoață drept titlu din care fac „caz” (vezi articolul „„Crucea” școlii, mofturoșii vocali și tabloizi”).
Mă bucură reacția colegilor! Sunt atent la comentariile tale.
Un minunat maestru al cuvintelor… Cu siguranta ati fi avut un succes rasunator ca poet! Trist este faptul ca multi nu inteleg rolul nostru, ca avem menirea de a modela omuleti pentru a-i pregati pentru viata. Caci noi, invatatorii, desi nu am depus juramant asemeni medicilor, suntem dedicati trup si suflet educatiei elevilor nostri…
Mulțumesc, Jenica!
Apreciez atitudinea binevoitoare și inclinarea ta pentru frumos, pentru artă.
Interesantă lecție de pedagogie.Frumoasă asociere a muzicii, a dirijorului, a orchestrei cu activitatea noastră de la clasă.
Ați enunțat trei principii,după cum am înțeles din ceea ce am citit :
principiul coordonării, stabilirii ritmului, a dinamicii unei lecții;
principiul armoniei;
principiul echilibrului;
Cât de precis sunt punctate! Ca și cum ar fi niște competențe cheie.
Muzica face parte din viața mea și o ofer cu mare drag copiilor și parinților .În felul acesta descoperim lucruri care ne leagă, care ne sunt plăcute tuturor.
Este minunat!
Felicitări , domnule inspector!Frumoasă temă de refecție de week-end.