VIAȚA, DE LA SINTACTIC LA SEMANTIC

Explozia de mulțumire, de satisfacție, de emoție, în cele din urmă, care a umplut orașul în ziua  patronului spiritual al României și protector al Galațiului – ziua Sfântului Apostol Andrei – m-a dus cu gândul la o mai veche reflecție: mă întrebam, mai în urmă, dacă toată evoluția tehnologică este spre mulțumirea sufletească a omului, sau ea „ne scapă”, fiind, de fapt, tot în considerarea lucrurilor, spre a se deservi unele pe altele din ce în ce mai cuprinzător, în timp ce omul devine chiar el o unealtă a acestora. Mă întrebam atunci dacă progresul tehnologic este „in rem” sau „in personam”.

Astăzi, mă folosesc de alte două cuvinte, pe care le știm cu toții din școală, sintactic și semantic, spre a încerca o altă privire asupra vieții. Procedând reducționist, să acceptăm că nivelul sintactic este al regulilor, iar nivelul semantic, al sensurilor.

Văzând mulțimea de oameni luminoși, m-am dus cu gândul  la înțelesul că trecerea de la îndeletnicirile zilnice ale fiecăruia la bucuria aceea strălucitoare este, de fapt, saltul de la aspectul sintactic la cel semantic al vieții. Sintactic, viața are repere clare, obiectivate, chiar materiale: săvârșim aceleași sau diferite operațiuni, respectăm aceleași sau diferite reguli; în acest înțeles, dimensiunea sintactică identifică impecabil, dar nu unifică; asta face dimensiunea  semantică, nivelul imaterial al vieții, în care ne regăsim fiecare sensul.

Cum să facem, așadar, să înțelegem toți că viața este un lung șir de „unități de învățare” ale căror lecții sunt doar pivoți sintactici, coordonați sau în subordonare, în timp ce noi ar trebui să țintim spre nivelul semantic? Abia aici viața este o categorie universală, convergentă pentru toți, în care să tindem să ne regăsim.

Cum să-i facem pe oameni să înțeleagă aceea că dacă nu reușesc minunea întrețeserii din  ecourile tuturor lecțiilor de viață a covorului semantic, viața lor toată ar fi o fără de noimă înșiruire de fapte, reguli, definiții, așadar de repere sintactice?

Nu spre a ne elibera de presiunile canonice ale regulilor, ale îndatoririlor, nici spre a disprețui canonica stăpânire a sintaxei traiului, dar mi-aș dori, nu numai în preajma sărbătorilor, români care să treacă dincolo de sintaxa vieții, care se abandonează sensului, care poartă asupră-le descătușarea semantică a ceea ce fac!

Suntem deja în decembrie: colindul meu a și pornit naveta între simboluri și îndatoriri…


Share

03 decembrie 2013 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: , , , | 5 comentarii

Comentarii (5)

Lăsați un comentariu

Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.