CA UN ECOU, TĂCEREA!

…pentru explorarea tăcerii:

De ceva vreme, am ales tăcerea că formă de exprimare. Poate părea pretențios, luxos, sau absurd. Totuși, nu-i așa că vi s-a întâmplat să regretați că nu ați tăcut într-o împrejurare sau alta? Regretăm deseori vorbele, orațiile; rareori, însă, tăcerile; de altfel, momentele de tăcere fac, adesea, discursurile mai elocvente, convorbirile mai încântătoare, comunicarea mai tainică…

Tăcerea din noaptea ce a trecut a fost una specială pentru că urma ziua de astăzi, o zi cu totul specială pentru mine; atât de specială, pentru că, mai mult decât jubiliar, pot să încerc o definiție – și aceasta specială  (mi se întâmplă lucruri speciale!) – a destinului meu ca fiind nu ceea ce irevocabil și fatal urmează, ci întrevăzutul din ceea ce s-a petrecut deja cu viața mea; așadar, îmi „descifrez” destinul de la sfârșit spre început, nu-l caut spre ceea ce urmează. Destinul meu, precum al fiecăruia dintre voi, poartă și el un mesaj: nu prea reușesc să-l decodific și rămân propria mea hieroglifă tăcută…

În noaptea ce a trecut, tăcerea a fost și mai profundă decât până acum pentru mine; din adâncimile ei, au încercat să răzbată nedeslușite ecouri, împrăștiate în cercul închis și misterios al întunericului din jur. În zadar, o parte din tăcerile nocturne au încercat să se strecoare prin irizările răsăritului: pierdute în baia de lumină, nu le-am recuperat. Vag, îmi amintesc o secvență de tăcere sub forma unei schițe de discurs pentru ziua mea: nu-l voi rosti, evident, niciodată. Zadarnic rămâne, așa cum zadarnic se învârte singur minutarul ceasului din foișor, pentru că limba orară e împotmolită undeva, în partea de jos a cadranului: poate un început de zi, poate sfârșit…

Atâtea forme ale tăcerii am încercat până acum… Nu doar tăcerea buzelor, dar și tăcerea ochilor, tăcerea mâinilor…, tăcerea tristeții, tăcerea luminii, tăcerea frumuseții… Prin fiecare, astăzi revărs câte o melodie asupra celor dragi, cu năzuința că muzica este singura care poate explora tăcerea umană.

Am tăcut de ceva vreme pentru a mă întări în ascultare, echilibru, chibzuință, sensibilitate, curiozitate, dialog, expresivitate, supunere…

E vie, totuși, tăcerea mea… O voi căuta și astăzi în parabola semnelor din jurul meu: bucata de cer, zborul unei păsări, profilul coroanei unui copac…

E vie și specială tăcerea mea!…


Share

06 august 2014 de Teodor Ștefănică
Categorii: Articole de fond | Etichete: | 31 comentarii

Comentarii (31)

Lăsați un comentariu

Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *


Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.