Luna mea...

În preajma aniversării, ai nevoie de tabloul reconfortant al unei adieri de contemplativitate, în care să faci puțină risipă de cer, renunțând la orice gesticulație solemnă, purtătoare a riscului de a defini cu rest ceva important pentru tine.

…important pentru tine…

Poate fi ceva care în jurul satisfacțiilor zilnice naște un halou de neliniști în care doar cultura interogativității te mai poate salva din conturul metalumesc al accesoriilor „vitaliste” ale existenței…

Poate fi momentul în care înțelegi că nu e în regulă să observi doar din an în an că trăiești într-o lume cu cer, cu copaci, cu ape, cu amiezi și amurguri, cu ploi și stele, cu nopți și lună…

De ce nu ar fi și atunci când nu mai vrei să accepți existența de ghișeu, în care dai mereu răspunsuri și sfaturi sau ai complicități prin care îți dereglezi metabolismul mental până acolo încât, sub asaltul sterilelor satisfacții publice datorate unor aride dexterități arbitrare, uiți farmecul bucuriei, al bucuriei proprii, de teama de a nu fi luată drept o cacofonie profesională…

E important să accepți că imaginația nu e nici pe departe un viciu de concentrare, chiar dacă, lăsându-te confiscat de nuanțe, focalizezi mai greu punctul, în timp ce rămâi „singur și inactual”…

Singurătatea, nobila materie primă a reflexivității, care îți oferă savoarea decuplării de la mecanismul aglutinat al angrenajului în care vei fi fost aruncat… Cum e să te opui pustiului intelectual și sufletesc al butoanelor-fb și să încerci detenta bucuriei, desprinzându-te igienic pe verticală, absorbit de respirația subtilă a lumii?!

Deși mă recunosc câte puțin în toate cele de mai sus, despre mine încă nu am spus nimic, pentru că nu v-am vorbit despre lună…

Luna mea…