Omagiu

(prin revoltă)

Vrând să-mi exprim nemulțumirea față de expresia „mica unire” scrisă cu majuscule (!) și căutând „aliați”, am „găsit” un articol care „mi-a venit ca o mănușă”. Redau prima parte a acelui articol, scris anul trecut de colonel Florin Șperlea, redactor-şef al săptămânalului MApN, „Observatorul militar”.

„A ajuns să irite insistența celor care obișnuiesc (printre ei și profesori!) să numească Unirea Principatelor Române, la 24 ianuarie 1859, sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, ca fiind „Mica Unire”, un „concept” nefast, în opinia mea, care s-a ițit și înstăpânit în mentalul colectiv în ultimele decenii.

Ba chiar un jurnalist se oferea să le explice copiilor, în paginile unui cotidian, ce presupune „Mica Unire”, „pe înțelesul lor” (eu tot timpul i-am bănuit de mai multă inteligență pe copiii cărora pretindem a le vorbi pe înțelesul lor, doar-doar vor pricepe ce ne străduim să le spunem!), utilizând formula aceasta nefericită de care va trebui să scăpăm cât mai curând.

Am procedat la o simplă căutare pe Google și am constatat că sintagma „Unirea Principatelor (Române)” este într-o vădită inferioritate numerică în raport cu aceea a „Micii Uniri”, care s-a lăbărțat continuu în mai toate zicerile, discursurile, textele omagiale și comemorative.

Înainte de toate, de ce e „mică” Unirea Principatelor? Prin raportare la ce? La „Marea Unire” de la 1 Decembrie 1918?

De ce am simți nevoia să clasificăm astfel cele două momente istorice astrale ale românilor, deși sunt cu totul diferite, în contexte internaționale complexe, deosebite, pretinzând, prin aceste formule limitative, implicit, că unul anume ar fi mai important decât celălalt?

Cel „mic” nu ar fi chiar „Mare”, iar cel „Mare” în veci va rămâne deasupra celui „mic”. Vă conjur, scoateți din vocabularul utilizat la 24 Ianuarie sau cu alte prilejuri, „Mica Unire”!

Generaţia paşoptistă a fost – incontestabil – cea mai creativă din istoria noastră. A pus bazele statului naţional, i-a dat independenţa şi a angajat ferm societatea românească pe drumul modernizării.
Paşoptiştii au beneficiat de doi factori favorizanţi: contextul internaţional şi extraordinara solidaritate naţională. Fără vigurosul curent de opinie publică, favorabil unirii, acţiunea lor ar fi rămas în aer.
Când Kogălniceanu a spus că Unirea naţiunea a făcut-o, el a exprimat concis o realitate fundamentală: elita şi masa au acţionat solidar şi unitar, exploatând inteligent un context internațional care viza îngrădirea Rusiei în drumul ei prin Balcani spre Strâmtori.

De ce ar fi „mică” o asemenea admirabilă realizare sub una din cele mai luminoase figuri ale modernității noastre, Alexandru Ioan Cuza? Domnitorul Unirii (nu al „Micii Uniri”!) strânge numeroase motive pentru care îşi merită locul în Panteonul naţiei. (…)”

Pentru aceea că un mare stereotip – „mica unire” – s-a insinuat în discursuri și se tot rășchirează deformând proiecția a ceea ce, pe deplin cuvenit, numeam într-un text al meu despre Unirea Principatelor Române că este adevăratul Arc de Triumf prin care se intră în istoria modernă a statului România, pentru aceea vă rog să dați un bobârnac expresiei „mica unire”, în respectul farmecului cu care din propriul sine atâtea generații s-au tot prins în Hora Unirii Principatelor Române.
Punct.