...viața, în gând...

Deunăzi venise vremea să-mi serbez ziua de naștere. După tonul și nuanțele mesajelor venite de la prieteni, cunoștințe – câți mai au numele meu prin agenda lor, ar fi trebuit să mă simt bine. De ce nu? Să mă simt bine pentru că m-am născut, că sunt liber, sunt în ordine. Dar… Bine, pentru că m-am născut și că voi  da  socoteală pentru asta, că încă nu dibuiesc  un motiv special  care să justifice lucrul acesta? Bine, că sunt liber, chiar dacă libertatea îmi e bună, uneori, doar să mă plimb cu ea pe fața pământului? Bine, că oi fi învins și eu ceva greu în viața mea și sunt în ordine, adică în lume am și un loc printre oameni, dar sunt și ghimpe unora?…

Și totuși, mă simt bine pentru că îmi place să privesc soarele, cerul sau norii, îmi place să mă uit la oameni. Ce, nu e frumos cerul, încât să-ți ajungă nu pentru o viață, ci pentru mai multe? Nu sunt frumoși norii? Dar pe-aici, pe jos, nu-ți oferă ei, oamenii, cel mai frumos spectacol din toate spectacolele câte se pot închipui?

De ziua mea, am vrut să fiu într-un loc de unde să nu  stânjenesc peisajul să se încarce de melancolia obișnuită a pământului, iar ea, ziua, să se topească într-o curgere fără sfârșit. Am fost aproape…