Tu..

Te caut demult, demult…

Fără sfială, m-am apropiat de tine, în timp ce viața, Dumnezeu, propriul meu sine îmi încercau neîngrădirea în a deveni mai conștient de resurse, mai atent la vulnerabilități.

Într-o zi, m-au atras zbuciumul tău, căutarea schimbărilor care te aruncau într-o febrilă frământare, de unde te arătai capricios, gata să dispui cu plăcere, fără milă, de tot: lucruri, oameni, idei, sentimente. Cine știe, poate din slăbiciune, ți-am admirat superba individualitate, am admirat cât de sigur  și îmbătat de superioritatea ta erai, cum neîndurător înțelegeai  să-ți supui toate, cu orice silinți ale tale și pagube ale altora.

Altădată, îmi apăreai ca un stâlp de lumină caldă, în jurul căruia viața înflorește; atunci, mă făceai să înțeleg că ceea ce ne rămâne e ceea ce dăm, ce lăsăm de la noi; altfel, oricât de mare, poți rămâne precum statuia de sare a soției lui Loth din rătăcita biblică Sodoma: uriașă, clară, însă rece și amară în mijlocul pustiului.

De multe ori, te vedeam solitar, dar niciodată singur. Atunci, păreai a fi un pelerin a cărui patrie e neantul, contemplându-ți propriile gânduri și emoții, în același spațiu mental cu propriul eu, cartografiindu-ți înțelepciunea, înconjurat de concepte abstracte, sperând cu îndârjire că nimeni nu vede haosul din tine.

Odată, te-am văzut făcând un semn de renunțare… Am înțeles că e  prea mult… M-am gândit că poate e timpul să mai renunțăm la  câte ceva, că a renunța poate să fie astăzi o inovație, bucuria de a face loc bucuriei, acea bucurie în care să nu intrăm în curmeziș, înghesuiți de …proceduri, ci, măcar, câte doi o dată…

În toate aceste rânduri, m-ai făcut să înțeleg că paza strașnică a valorilor este veghea care nu trebuie să înceteze, sub spectrul grav al erorii, pentru că orice greșeală săvârșită se reflectă și asupra strălucirilor noastre.

Drept pentru care, îţi mărturisesc aniversar că, fără pretenții, dar și fără scădere, mă voi ține aproape de tine,

Omule,

TU!